Lăptăria lui Enache- „Dragostea durează 3 ani”- mic tratat despre viaţă…


 

V-aţi întrebat vreodată cît durează dragostea? Analiştii sentimentali americani zic că dragostea ar dura vreo doi ani, timp în care reacţiile şi interacţiunile senzualo-chimice care se petrec între doi parteneri ar degenera nu într-o fisiune nucleară, ci într-un fîs nu-prea-clar.

Autorul piesei, pe care am văzut-o în Lăptărie, este mai generos: cică dragostea durează trei ani. Dragostea durează trei ani, adaptare după romanul cu acelaşi titlu al lui Frédéric Beigbeder, este o piesă cinică, crudă, cu mult umor, cu multe răsturnări (în pat) de situaţii, cu marşuri nupţiale, cu valsuri divorţiale, o piesă care, după ce o vezi, te pune cu adevărat pe gînduri: cît naiba durează dragostea? dragostea care durează trei ani o fi dragoste sau altceva? de ce se căsătoresc oamenii? de ce se mai căsătoresc oamenii care divorţează?

Dragostea durează trei ani face parte dintr-o trilogie care a debutat cu Memoriile unui tânăr ţicnit. Povestea trilogiei, Beigbeder o rezumă dezarmant de simplu: „în primul volum mă îndrăgosteam, în al doilea mă însuram, în al treilea divorţam şi mă însuram din nou”. În acest ultimul volum, amorul are un timp de evoluţie şi disoluţie inconturnabil: trei ani. Sătul până la greaţă de Anne, splendida lui soţie, Marc Marronnier se îndrăgosteşte isteric de Alice cea cu picioare lungi. Divorţează de Anne (cei trei ani de supravieţuire a dragostei se scurseseră) şi reuşeşte, după teribile tribulaţii, s-o divorţeze şi pe Alice. Cu care se căsătoreşte. Romanul uzează, ca şi 199.000 lei, de acelaşi cinism sulfuros, aplicat acum sentinţelor despre iubire. Concluzia pulverizează aşteptările: bărbatul, fiind structural poligam, este nevoit să zappeze toate femeile pe care le întâlneşte.

Dragostea este o bătălie pierdută dinainte.

La început, totul este frumos, chiar şi tu. Nu-ţi vine să crezi că eşti aşa de îndrăgostit. Fiecare zi îşi poartă mica încărcătură de miracole. Nimeni de pe faţa Pământului n-a mai cunoscut vreodată atâta plăcere. Fericirea există; şi e simplă: este un chip. Universul zâmbeşte. Timp de un an, viaţa nu este decât o înşiruire de dimineţi însorite, chiar şi în după-amiezele cu ninsoare. Scrii cărţi pe această temă. Te căsătoreşti, cât mai iute posibil – de ce să stai pe gânduri, dacă eşti fericit? Gândurile te întristează, viaţa este cea care trebuie să învingă.

În al doilea an, lucrurile încep să se schimbe. Ai devenit tandru. Eşti mândru de înţelegerea care s-a stabilit în sânul cuplului. Îţi înţelegi soţia „din priviri”; ce bucurie să simţi că eşti una cu ea. Pe stradă, lumea crede că nevasta îţi este soră; chestia asta te flatează, dar te şi lucrează. Faceţi dragoste din ce în ce mai rar şi crezi că nu e nimic grav. Eşti convins că dragostea voastră este, pe zi ce trece, tot mai puternică, când, de fapt, sfârşitul lumii este pe aproape. Aperi căsătoria în faţa amicilor burlaci, care nu te mai recunosc. Dar eşti sigur oare că te recunoşti pe tine însuţi în cel ce îşi recită lecţia învăţată papagaliceşte şi se abţine să se uite după domnişoarele proaspete care dau strălucire străzii?

În al treilea an, nu te mai abţii să te uiţi după domnişoarele proaspete care dau strălucire străzii. Nu mai vorbeşti cu soţia ta. La restaurant, stai ore în şir lângă ea, ascultând ce povestesc vecinii de masă. Ieşi în oraş din ce în ce mai des: asta îţi este scuza, ca să nu mai regulezi. Curând după aceea vine şi momentul în care nu-ţi mai poţi suporta nevasta nici o secundă, fiindcă te-ai îndrăgostit de alta. Există un singur punct în privinţa căruia nu te-ai înşelat: viaţa e cea care are, cu adevărat, ultimul cuvânt. În al treilea an, ai o veste bună şi una rea. Cea bună: dezgustată, nevasta te părăseşte. Cea rea: începi o nouă carte.

Un ţânţar durează o zi, un trandafir trei zile. O pisică durează treisprezece ani, dragostea trei. Uite aşa. La început, este un an de pasiune, pe urmă, un an de tandreţe şi, în cele din urmă, un an de plictis.

În primul an spui: „Dacă mă părăseşti, mă OMOR”.
În al doilea an spui: „Dacă mă părăseşti, o să sufăr, dar o să-mi treacă”.
În al treilea an spui: „Dacă mă părăseşti, desfac o sticlă de şampanie”.

Nimeni nu te avertizează că dragostea durează trei ani. Complotul dragostei se bazează pe un secret bine păstrat. Eşti lăsat să crezi că dragostea e o chestie pe viaţă, când, de fapt – din punct de vedere chimic – dispare după trei ani. Am citit într-o revistă pentru femei că dragostea este o emisie, de scurtă durată, de dopamină, noradrenalină, prolactină, luliberină şi ocitocină. O mică moleculă, feniletilamina (FEA), declanşează senzaţii de veselie, de exaltare, de euforie. Când te îndrăgosteşti la prima vedere înseamnă că neuronii din sistemul limbic îţi sunt saturaţi cu FEA. Tandreţea nu înseamnă altceva decât endorfine (opiul cuplului). Societatea te înşală: îţi vinde marea dragoste, când, de fapt, s-a demonstrat ştiinţific că aceşti hormoni încetează să mai acţioneze după trei ani.

 Laptaria lui Enache a fost arhiplina, iar la intrare era coada la bilete. Spectacolul a fost sustinut de Compania D’Aya, un teatru dezinhibat, pentru spectatori lipsiti de prejudecati. Actorii i-au provocat pe spectatori la o experienta culturala inedita.  De fapt, a fost un spectacol interactiv, inedit, neconventional, centrat pe o petrecere de divort, la care au luat parte si cei prezenti. O petrecere cu bere si whiskey, baute atat de actori, cat si de public. Piesa pleaca de la cartea francezului Frederic Beigbeder, care sustine, conform unei teorii, ca dragostea ar dura doar 3 ani. Dupa aceea, intervin plictiseala, rutina unei relatii din care nu mai poti iesi decat gasind alta dragostea. Si asa o iei de la capat, cunosti o alta femeie, traiesti o noua dragoste si… te plictisesti din nou.

Distributia este impresionanta: Cristi Iacob – Marc Marronier/ proaspat divortat, Adriana Trandafir – Anne Maronnier/ sotia tradata, Gabriela Iacob – Alice/amanta, Vitalie Bichir – Jean Georges/ prietenul lui Marc, homosexual si Ioana Marchidan – Matilda/ o prostituata.

Ce invataminte putem retine din acest spectacol? Ca „barbatul este un animal nesatiusfacut, care ezita intre mai multe frustrari”, „Cand nevasta iti devine prietena, e cazul sa-i propui unei prietene sa-ti devina nevasta”, „Chiar daca te-ai insurat cu cea mai draguta fata cu putinta va exista intotdeauna o necunoscuta noua, care se va instala in viata  ta pe varful picioarelor”, „Iubita mea, nu te-am inselat de placere. Te-am inselat pentru supravietuirea speciei”, „In primul an cumperi mobila, in al doilea muti mobila, in al treilea imparti mobila”.

De altfel, statisticile arată clar: o pasiune durează în medie 317,5 zile (mă întreb ce s-o fi petrecând în ultima jumătate de zi…), iar, la Paris, două cupluri căsătorite din trei divorţează în cei trei ani ce urmează căsătoriei. În anuarele demografice ale Naţiunilor Unite, specialiştii din domeniul recensămintelor îi chestionează, cu privire la divorţ, pe locuitorii din şaizeci şi două de ţări, încă din 1947. Majoritatea divorţurilor au loc în cursul celui de-al patrulea an de căsătorie (ceea ce înseamnă că demersurile au fost începute la sfârşitul celui de-al treilea an). „În Finlanda, Rusia, Egipt, Africa de Sud, sutele de milioane de bărbaţi şi de femei studiate de ONU, care vorbesc limbi diferite, exercită meserii diferite, se îmbracă în mod diferit, manipulează monede, rostesc rugăciuni, se tem de demoni diferiţi, nutresc o infinitate variată de speranţe şi visuri… cunosc cu toţii un vârf al curbei divorţurilor exact după trei ani de viaţă în comun”. Această banalitate nu este decât o umilinţă în plus.

Trei ani! Statisticile, biochimia, propriul meu caz: toate arată că durata dragostei rămâne mereu aceeaşi. Tulburătoare coincidenţă. De ce trei ani şi nu doi sau patru sau şase sute? După mintea mea, asta confirmă existenţa celor trei etape pe care le-au evidenţiat atât de des Stendhal, Barthes şi Barbara Cartland: Pasiune – Tandreţe – Plictiseală, ciclu cu trei faze ce durează, fiecare, un an – triunghi la fel de sacru ca şi Sfânta Treime.

P.S. Mulţumim Cristi Iacob, pentru că ne-ai deschis ochii! Ne revedem duminică!😉

Anunțuri
Published in: on 5 Aprilie 2010 at 11:49  Comments (1)  

The URI to TrackBack this entry is: https://despreteatru.wordpress.com/2010/04/05/266/trackback/

RSS feed for comments on this post.

One CommentLasă un comentariu

  1. Si explicatiile stiintifice sau adeziunea marilor spirite la teoria efemeritatii si trecerii incontrolabile a dragostei cum ne face sa ne simtim?
    Pe mine nu ma alina catusi de putin.
    Ba, dimpotriva, imi creaza o stare de spirit in care pana si comediile, si talentatul Cristi Iacob, imi pica greu la stomac….si nu ma fac sa rad


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: