Teatrul Metropolis- „Peşte cu mazăre”- cu doamna Olga ca desert- cine mai doreşte?


Olga Tudorache: “In meseria noastra invatam vesnic. Actorul, chiar daca are la activul sau o cariera indelungata, trebuie sa se simta mereu ca la primul rol, sa aiba starea de spirit a unui ucenic. Actoria eate o meserie de disciplina. Ca militaria. (…) Fara talent nu ajungi la meseria de actor, fara disciplina, nu poti s-o practici. (…) Generatia mea de actori a facut pasi importanti spre simplitate, in contrast cu jocul incarcat al actorilor din generatiile anterioare. Noi am tins spre un fel de a vorbi pe scena mai simplu, mai apropiat de viata, mai firesc, in spirit stanislavskian. Nu cu artificii poti fi modern, nu ocolind adevarul! Firescul, simplitatea apartin tuturor formelor de teatru, pentru ca ele sunt expresia vietii.”


Nu vreau sa vorbesc despre un spectacol care se joacă la Teatrul Metropolis fără să vă mărturisesc că imi place foarte mult acest teatru. Mă refer atât la felul în care arată, un teatru mic, cochet, modern, dar mai ales la repertoriul său extrem de interesant şi variat. Aşadar, toată admiraţia directorului (George Ivaşcu), a marilor actori şi a tuturor celor care au făcut ca acest proiect să ajungă la vârsta de 2 ani, cu mult succes, după părerea mea.

 

Cladirea impozanta, decorata in cioburi de faianta rosie de pe Mihai Eminescu (numarul 89) arata interesant.Teatrul era frumos si full. Sala de asteptare are fotolii plusate visinii asezate pe o platforma din sticla cu balustrade tot din sticla si chiar si baile sunt decorate cu jocuri de faianta colorata sparta.

 


Revenind, vă spun că pentru mine este o mare bucurie să o văd pe această mare actriţă, Olga Tudorache, pe scenă. Cred că şi cel mai neiniţiat spectator, un spectator care nu a auzit niciodată de acest nume (deşi imi e greu să cred că există astfel de oameni), îşi dă seama că are în faţa sa unul dintre cele mai mari nume ale teatrului românesc.
Subiectul piesei este simplu, personajele sunt în număr de două (Marta-Olga Tudorache şi Marina-Tamara Creţulescu), iar decorul este mereu acelaşi, locuinţa dintr-un demisol a Martei. Vizitându-şi mama, pentru a-i aduce diverse alimente, fiica se loveşte de nemulţumirile (de un mare haz) ale bătrânei care printre altele îi reproşează combinaţia de mazăre şi peşte (spunând că ea găteşte mazărea cu mărar, nicidecum cu peşte) şi mai ales vinul roşu, care este total nepotrivit pentru o mâncare pe bază de peşte. Intriga se declanşează în momentul în care Marta îi spune fiicei ei că Mişu, soţul acesteia, pe care nu l-a avut niciodată la inimă, o înşeală cu o anume Rodica.

La următoarea vizită cele două femei pornesc o discuţie cu privire la tatăl Marinei şi soţul Martei (decedat), despre care fiica ştia că îi fusese infidel mamei sale. Suprinderea este că bătrâna ştia şi îi mărturiseşte fiicei sale că nu l-a iubit pe acesta. Adevărata sa dragoste fuses un doctor pediatru care de asemenea murise. Se desprinde din tot acest dialog o radiografie a sufletului femeii cu toate frământările ei. De fapt, sunt două radiografii, cea a femeii înşelate în prezent, care suferă din acestă cauză şi cea a femeii care a trecut de mult de această dramă.
Marina trece peste infidelitatea soţului cu ajutorul unui fost coleg de facultate pe care îl reîntâlneşte şi cu care (probabil, pentru că se sugerează doar) urmează să trăiască o nouă poveste de dragoste.


Ultima vizită pe care i-o face bătrânei aduce şi vestea cea mare: femeia îşi părăsise soţul. Bucuria celor două se celebrează cu un toast în toată regula (care înlocuieşte obişnuitul ceai cu rom) şi un dans pe ritmurile melodiei Felicita a lui Al Bano.

Buna cunoscatoare a sistemului medical, dar si a psihologiei feminine, Ana-Maria Bamberger (medic de profesie!) a scris o piesa fermecatoare, „Peste cu mazare”, special pentru o actrita inegalabila si irepetabila, numita Olga Tudorache. Textul savuros, cu dialoguri percutante, adevarat, profund si plin de haz in acelasi timp, a fost o provocare pentru geniala actrita, care nu s-a limitat doar la a imbraca exemplar personalitatea eroinei, ci a trecut si la realizarea regiei, cu totul si cu totul de exceptie.

Ajunsa la varsta senectutii, isi petrece timpul citind. Singura care sparge monotonia vietii solitare a batranei este fiica sa, Marina (interpretata de Tamara Cretulescu, in nuantele cele mai rafinate), care vine, din cand in cand, sa-i aduca de-ale gurii si sa stea putin de vorba, la o ceasca de ceai.

Mama este tafnoasa si plina de hachite: de ce i-a adus peste, mazare si vin rosu, care se potrivesc precum nuca-n perete? De ce se imbraca mereu in rochia sleampata si de ce nu se duce la coafor? De ce e ceaiul prea fierbinte, prea rece sau fara rom? De ce nu i-a adus ciocolata? Dar, printre cicalelile ce starnesc hohote dezlantuite in sala, se intrevede adevaratul motiv care o supara: ginerele sau, Misu, este un tradator, pentru ca s-a incurcat cu prietena cea mai buna a Marinei.

A facut-o doctorita pe fiica sa, tocmai pentru ca aceasta „sa nu-si bage mainile pana la cot in rahat ca sa aiba ce manca” si sa poata sta pe propriile picioare. Iar acum, faptul ca fiica sa joaca dezinvoltura –, dar uita mereu sa-i cumpere ciocolata pe care i-a cerut-o – o determina sa constate: „Ceea ce inteleg eu foarte bine e ca-ti merge foarte prost!” Dar asta n-o impiedica sa se invartoseze in fata Marinei, sa ia tristetea peste picior (dar plange pe ascuns) si sa joace scene de un haz devastator, cum ar fi cea in care, in sfarsit, obtine ciocolata mult visata („amaruia Kandia este singurul lucru din Romania care nu s-a stricat dupa revolutie…”). Bucata de ciocolata i se lipeste de cerul gurii – „mi s-a lipit de tavan si nu mai am consoane” –, fapt care n-o impiedica sa-si exprime, e drept, intr-un fel mai comic, opiniile despre lume si viata.

Dialogul dintre mama (Olga Tudorache) si fiica (Tamara Cretulescu) despre problemele vietii de familie este unul cat se poate de cotidian, frust, care devine fermecator prin sicanele mamei batrane si ezitarile fiicei prea obosite. Vizitele la cateva zile cu bunatati pentru mama sunt pentru fiica-doctor momentele in care se simte descoperita in temerile de femeie cu un sot de altfel o insala, dar si sa-si dea seama abia acum cum mama ei a stiut tot timpul de aventurile sotului acum mort, dar le-a acceptat din inertie si nepasare.

Si pentru ca sansa mamei de a-si parasi sotul s-a stins odata cu moartea amantului ei de atunci, macar fiica sa rascumpere nenorocul. Si pana la o urma o face, cu ajutorul sicanelor cu talc ale mamei, dar si povestii acesteia pe care abia acum i-o spune. Departe de a fi o telenovela ieftina, un comedy fara sare si piper, piesa asta le are pe toate: si profunzime, si comedie, si realitate. Iar talentul Olgai Tudorache te da pur si simplu pe spate, nu te face decat sa-ti doresti sa o vezi cat mai mult pe scena, jucand.

Desi tema se preteaza la o dramoleta de natura telenovelistica, inspiratia cu care autoarea rezolva deznodamantul si excelenta celor doua actrite o transforma intr-un spectacol fulminant, la care se rade copios si se aplauda in picioare, cum de foarte multa vreme nu am mai vazut. Nu ratati aceasta mare si reconfortanta sarbatoare de la Teatrul Metropolis!

Anunțuri
Published in: on 12 Aprilie 2010 at 16:45  Comments (2)  

Lăptăria lui Enache- „Dragostea durează 3 ani”- mic tratat despre viaţă…


 

V-aţi întrebat vreodată cît durează dragostea? Analiştii sentimentali americani zic că dragostea ar dura vreo doi ani, timp în care reacţiile şi interacţiunile senzualo-chimice care se petrec între doi parteneri ar degenera nu într-o fisiune nucleară, ci într-un fîs nu-prea-clar.

Autorul piesei, pe care am văzut-o în Lăptărie, este mai generos: cică dragostea durează trei ani. Dragostea durează trei ani, adaptare după romanul cu acelaşi titlu al lui Frédéric Beigbeder, este o piesă cinică, crudă, cu mult umor, cu multe răsturnări (în pat) de situaţii, cu marşuri nupţiale, cu valsuri divorţiale, o piesă care, după ce o vezi, te pune cu adevărat pe gînduri: cît naiba durează dragostea? dragostea care durează trei ani o fi dragoste sau altceva? de ce se căsătoresc oamenii? de ce se mai căsătoresc oamenii care divorţează?

Dragostea durează trei ani face parte dintr-o trilogie care a debutat cu Memoriile unui tânăr ţicnit. Povestea trilogiei, Beigbeder o rezumă dezarmant de simplu: „în primul volum mă îndrăgosteam, în al doilea mă însuram, în al treilea divorţam şi mă însuram din nou”. În acest ultimul volum, amorul are un timp de evoluţie şi disoluţie inconturnabil: trei ani. Sătul până la greaţă de Anne, splendida lui soţie, Marc Marronnier se îndrăgosteşte isteric de Alice cea cu picioare lungi. Divorţează de Anne (cei trei ani de supravieţuire a dragostei se scurseseră) şi reuşeşte, după teribile tribulaţii, s-o divorţeze şi pe Alice. Cu care se căsătoreşte. Romanul uzează, ca şi 199.000 lei, de acelaşi cinism sulfuros, aplicat acum sentinţelor despre iubire. Concluzia pulverizează aşteptările: bărbatul, fiind structural poligam, este nevoit să zappeze toate femeile pe care le întâlneşte.

Dragostea este o bătălie pierdută dinainte.

La început, totul este frumos, chiar şi tu. Nu-ţi vine să crezi că eşti aşa de îndrăgostit. Fiecare zi îşi poartă mica încărcătură de miracole. Nimeni de pe faţa Pământului n-a mai cunoscut vreodată atâta plăcere. Fericirea există; şi e simplă: este un chip. Universul zâmbeşte. Timp de un an, viaţa nu este decât o înşiruire de dimineţi însorite, chiar şi în după-amiezele cu ninsoare. Scrii cărţi pe această temă. Te căsătoreşti, cât mai iute posibil – de ce să stai pe gânduri, dacă eşti fericit? Gândurile te întristează, viaţa este cea care trebuie să învingă.

În al doilea an, lucrurile încep să se schimbe. Ai devenit tandru. Eşti mândru de înţelegerea care s-a stabilit în sânul cuplului. Îţi înţelegi soţia „din priviri”; ce bucurie să simţi că eşti una cu ea. Pe stradă, lumea crede că nevasta îţi este soră; chestia asta te flatează, dar te şi lucrează. Faceţi dragoste din ce în ce mai rar şi crezi că nu e nimic grav. Eşti convins că dragostea voastră este, pe zi ce trece, tot mai puternică, când, de fapt, sfârşitul lumii este pe aproape. Aperi căsătoria în faţa amicilor burlaci, care nu te mai recunosc. Dar eşti sigur oare că te recunoşti pe tine însuţi în cel ce îşi recită lecţia învăţată papagaliceşte şi se abţine să se uite după domnişoarele proaspete care dau strălucire străzii?

În al treilea an, nu te mai abţii să te uiţi după domnişoarele proaspete care dau strălucire străzii. Nu mai vorbeşti cu soţia ta. La restaurant, stai ore în şir lângă ea, ascultând ce povestesc vecinii de masă. Ieşi în oraş din ce în ce mai des: asta îţi este scuza, ca să nu mai regulezi. Curând după aceea vine şi momentul în care nu-ţi mai poţi suporta nevasta nici o secundă, fiindcă te-ai îndrăgostit de alta. Există un singur punct în privinţa căruia nu te-ai înşelat: viaţa e cea care are, cu adevărat, ultimul cuvânt. În al treilea an, ai o veste bună şi una rea. Cea bună: dezgustată, nevasta te părăseşte. Cea rea: începi o nouă carte.

Un ţânţar durează o zi, un trandafir trei zile. O pisică durează treisprezece ani, dragostea trei. Uite aşa. La început, este un an de pasiune, pe urmă, un an de tandreţe şi, în cele din urmă, un an de plictis.

În primul an spui: „Dacă mă părăseşti, mă OMOR”.
În al doilea an spui: „Dacă mă părăseşti, o să sufăr, dar o să-mi treacă”.
În al treilea an spui: „Dacă mă părăseşti, desfac o sticlă de şampanie”.

Nimeni nu te avertizează că dragostea durează trei ani. Complotul dragostei se bazează pe un secret bine păstrat. Eşti lăsat să crezi că dragostea e o chestie pe viaţă, când, de fapt – din punct de vedere chimic – dispare după trei ani. Am citit într-o revistă pentru femei că dragostea este o emisie, de scurtă durată, de dopamină, noradrenalină, prolactină, luliberină şi ocitocină. O mică moleculă, feniletilamina (FEA), declanşează senzaţii de veselie, de exaltare, de euforie. Când te îndrăgosteşti la prima vedere înseamnă că neuronii din sistemul limbic îţi sunt saturaţi cu FEA. Tandreţea nu înseamnă altceva decât endorfine (opiul cuplului). Societatea te înşală: îţi vinde marea dragoste, când, de fapt, s-a demonstrat ştiinţific că aceşti hormoni încetează să mai acţioneze după trei ani.

 Laptaria lui Enache a fost arhiplina, iar la intrare era coada la bilete. Spectacolul a fost sustinut de Compania D’Aya, un teatru dezinhibat, pentru spectatori lipsiti de prejudecati. Actorii i-au provocat pe spectatori la o experienta culturala inedita.  De fapt, a fost un spectacol interactiv, inedit, neconventional, centrat pe o petrecere de divort, la care au luat parte si cei prezenti. O petrecere cu bere si whiskey, baute atat de actori, cat si de public. Piesa pleaca de la cartea francezului Frederic Beigbeder, care sustine, conform unei teorii, ca dragostea ar dura doar 3 ani. Dupa aceea, intervin plictiseala, rutina unei relatii din care nu mai poti iesi decat gasind alta dragostea. Si asa o iei de la capat, cunosti o alta femeie, traiesti o noua dragoste si… te plictisesti din nou.

Distributia este impresionanta: Cristi Iacob – Marc Marronier/ proaspat divortat, Adriana Trandafir – Anne Maronnier/ sotia tradata, Gabriela Iacob – Alice/amanta, Vitalie Bichir – Jean Georges/ prietenul lui Marc, homosexual si Ioana Marchidan – Matilda/ o prostituata.

Ce invataminte putem retine din acest spectacol? Ca „barbatul este un animal nesatiusfacut, care ezita intre mai multe frustrari”, „Cand nevasta iti devine prietena, e cazul sa-i propui unei prietene sa-ti devina nevasta”, „Chiar daca te-ai insurat cu cea mai draguta fata cu putinta va exista intotdeauna o necunoscuta noua, care se va instala in viata  ta pe varful picioarelor”, „Iubita mea, nu te-am inselat de placere. Te-am inselat pentru supravietuirea speciei”, „In primul an cumperi mobila, in al doilea muti mobila, in al treilea imparti mobila”.

De altfel, statisticile arată clar: o pasiune durează în medie 317,5 zile (mă întreb ce s-o fi petrecând în ultima jumătate de zi…), iar, la Paris, două cupluri căsătorite din trei divorţează în cei trei ani ce urmează căsătoriei. În anuarele demografice ale Naţiunilor Unite, specialiştii din domeniul recensămintelor îi chestionează, cu privire la divorţ, pe locuitorii din şaizeci şi două de ţări, încă din 1947. Majoritatea divorţurilor au loc în cursul celui de-al patrulea an de căsătorie (ceea ce înseamnă că demersurile au fost începute la sfârşitul celui de-al treilea an). „În Finlanda, Rusia, Egipt, Africa de Sud, sutele de milioane de bărbaţi şi de femei studiate de ONU, care vorbesc limbi diferite, exercită meserii diferite, se îmbracă în mod diferit, manipulează monede, rostesc rugăciuni, se tem de demoni diferiţi, nutresc o infinitate variată de speranţe şi visuri… cunosc cu toţii un vârf al curbei divorţurilor exact după trei ani de viaţă în comun”. Această banalitate nu este decât o umilinţă în plus.

Trei ani! Statisticile, biochimia, propriul meu caz: toate arată că durata dragostei rămâne mereu aceeaşi. Tulburătoare coincidenţă. De ce trei ani şi nu doi sau patru sau şase sute? După mintea mea, asta confirmă existenţa celor trei etape pe care le-au evidenţiat atât de des Stendhal, Barthes şi Barbara Cartland: Pasiune – Tandreţe – Plictiseală, ciclu cu trei faze ce durează, fiecare, un an – triunghi la fel de sacru ca şi Sfânta Treime.

P.S. Mulţumim Cristi Iacob, pentru că ne-ai deschis ochii! Ne revedem duminică!😉

Published in: on 5 Aprilie 2010 at 11:49  Comments (1)  

Teatrul Mic- „Portretul Doamnei T.”- Tentaţia Teatrului Total!


Articolul de mai jos va aparea in numarul urmator al revistei TOMIS.

E întuneric, se aude Leonard Cohen şi un sunet uşor de baston. Doamna T intră, se aşază pe fotoliu, îşi toarnă whisky într-un pahar şi se lasă „vrăjită“ de muzică. Sună la uşă. Mult, insistent. A venit un tânăr domn să-i facă portretul. De aici, dialogul spumos, naturaleţea interpretării şi vocea de neegalat a marii actriţe te pătrund şi-ţi dau senzaţia că priveşti pe gaura cheii o scenă din sufrageria doamnei Olga Tudorache.

Portretul Doamnei T“ este a treia piesă scrisă de Ana-Maria Bamberger pentru Olga Tudorache, după „Noiembrie“ şi „Peşte cu mazăre“ – piesă care se joacă la Teatrul Metropolis.

O potrivire de dincolo de ceea ce poţi explica simplu în cuvinte şi care nu încetează să ne mire, uneori cu oarecare spaimă, dar, mai ales, cu mereu surprinzătoare bucurii“, spune Bamberger despre colaborarea cu marea actriţă. Olga Tudorache e de aceeaşi părere, iar de data aceasta nu s-a mai simţit într-un rol. „Piesa aceasta este cu adevărat povestea mea. Nu am jucat nicio clipă un personaj pentru că nu era nevoie“, mărturiseşte Doamna T, îndemnându-i pe cei care vor să ştie ceva despre ea să vină s-o vadă jucând.

Chiar dacă naturaleţea actriţei face ca personajul să treacă dincolo de scenă, vocea sufleurului, care s-a auzit destul de clar la prima reprezentaţie, o duce pe Doamna T înapoi în apartamentul ei din Bucureşti. Momentele de tandreţe, cele amuzante, cele de meditaţie sau de amintire pleacă de la replica „Cine te-a trimis?“. Întrebarea la care Doamna T caută răspunsul până la final şi i-l cere, la fel de insistent cum a sunat el la uşa ei, dar mai discret, tânărului Marius, pictorul care face portrete. De-a lungul zilelor care trec „la treabă“, cele două personaje îşi povestesc vieţile, bătrâna actriţă dând lecţii de viaţă, tânărul pictor încercând să nu le asimileze şi să trăiască după propriile-i criterii.

Povestea este simplă şi, totodată, complicată, ca orice poveste de viaţă. Şi totul pare să provină din interpretarea unui celebru cântec al lui Leonard Cohen, „Faimosul loden albastru” (Famous Blue Raincoat), ale cărui triste versuri dezvăluie şi ascund o tristă poveste de dragoste şi infidelitate. Cântecul străbate piesa de la început până la sfârşit. Conceput ca o scrisoare, textul pare a fi adresat, de către cel ce semnează la final L. Cohen, prietenului („my brother, my killer”) care a trăit o poveste de dragoste cu soţia lui, poveste înţeleasă şi acceptată de soţ ca făcând parte din viaţă, poveste care, paradoxal, nu distruge afecţiunea celui trădat faţă de infideli.

Piesa „Portretul Doamnei T” începe cu un pictor care vine la uşa actriţei octogenare Doamna T. pentru a-i face portretul, la comanda unui necunoscut al cărui nume se promite revelat la terminarea tabloului. După ce îl refuză categoric, din inerţia prizonieratului în propria singurătate, bătrâna actriţă se lasă convinsă a-i poza – ori din curiozitate, ori din cauza asemănării pictorului cu fiul ei pierdut prin lume, ori întrezărind posibilitatea comunicării cu o altă fiinţă omenească.

Începe o serie de şedinţe în cadrul cărora se creează un anumit gen de intimitate între artist şi subiectul artei sale. Fără ca relaţia de confidenţă să fie declarativă, cei doi îşi mărturisesc cele mai profunde trăiri.

Cu dezinvoltură şi farmec, Doamna T retrăieşte, alături de tânărul pictor, toate sentimentele încercate într-o viaţă de om, de la durerea pierderii tatălui, până la fiorul adolescentin al primei iubiri, dragostea maternă, sfâşierea despărţirii de propriul copil şi durerea de a fi judecată de el, suferinţele despărţirilor de oamenii iubiţi, unele disimulate cu umor şi spirit ludic aproape tineresc, altele înecate într-o înghiţitură de whisky cu miros de ploşniţă sau ascunse de fumul de ţigară.

La rândul lui, confidentul îşi povesteşte drama de a iubi, încă şi fără speranţă, o femeie care l-a părăsit pentru a-şi urma marea dragoste, act de infidelitate înţeles şi acceptat, aidoma cu cel din cântecul lui Leonard Cohen. Coincidenţele de vârste şi de nume dezvăluie, în cele din urmă, că bărbatul pe care femeia iubită de pictor l-a urmat este fiul Doamnei T, şi tot el este acela care a comandat portretul şi este aşteptat să-l ia din casa mamei sale.

Doamna Olga Tudorache îşi interpretează cu incredibilă vitalitate personajul în piesa pe care o defineşte ca propria sa poveste, iar tânărul său partener, actorul Lucian Nuţă, o acompaniază cu empatie şi se lasă condus într-un damen vals trist şi fermecător.

Despre celebra actriţă, regizoarea Cătălina Buzoianu afirma: „Olga Tudorache este un taifun, o tornadă, un fenomen cosmic, este un om, este o femeie, este o mamă extraordinară şi o profesoară de excepţie. Farmecul şi temperamentul ei sunt tandre şi ucigătoare în acelaşi timp. Olga este un caracter desăvârşit. Cred că nu se poate vorbi despre ea decât la superlativ. Este iubită şi niciodată detestată, ceea ce pare neverosimil în lumea noastră, dar nu cred că se poate spune despre ea decât Miracolul Olga…”.

Cu maiestrie, Olga Tudorache imbina comicul – ironia si autoironia – cu dramaticul – tristetea singuratatii, uitarea si neimplinirile sentimentale. Doamna T. este aparent doar o femeie ferma, transanta, ea se apropie, usor, sensibil, de pictor si incepe sa-l integreze imaginii fiului sau.
Si in „Portretul Doamnei T.“, ca si in celelalte spectacole in care joaca acum, Olga Tudorache ofera ceea ce se poate numi un „spectacol de actor“. In peisajul nostru teatral foarte rari sint cei care isi permit sa sustina o serie de astfel de spectacole, ce solicita forta unui talent urias, unicat. Doamna, regina a teatrului nostru, detine acest har, iar in fata sa aplauzele sunt doar un gest minor de plecaciune; intilnirea cu Olga Tudorache a oricarui spectator va ramine marcata in memorie. A avut prilejul de a admira un fenomen artistic!

FLORIN TUDOSE

Published in: on 1 Aprilie 2010 at 20:43  Comments (1)