„CÂTĂ SPERANŢĂ”, Doamne!


 

Radu Afrim are la dispoziţie totul şi îşi permite totul în Câtă speranţă, noul spectacol al Teatrului Odeon din Bucureşti. Afrim a lucrat cu cea mai bună trupă din Bucureşti, cu actori dispuşi să experimenteze şi să meargă foarte departe alături de regizorul în care cred. Regizorul a construit acest spectacol dintr-o poziţie care îi dă voie întotdeauna să întoarcă pe dos teatrul – cea de orchestrator multipremiat. Este un unghi din care îşi permite să rişte. Apoi, Afrim mai are la îndemână un lucru deloc de neglijat: curajul său.

Montarea semnată Radu Afrim este bazată pe mai multe texte scurte ale lui Hanoch Levin, considerat cel mai bun autor dramatic israelian şi care este jucat în toată lumea. În traducerea românească, aparţinând lui Doru Mareş, pentru acest spectacol sunt douăzeci de scheciuri. Regizorul a omis două la premieră. Oricând pot fi lăsate la o parte şi alte scenete, în caz de nevoie, căci spectacolul ţine aproape trei ore, fără pauză. Oricum, nu poate fi afectat de scurtări, căci e gândit şi înfăptuit secvenţial, chiar dacă secvenţele sunt foarte bine sudate.

În succesiunea de întâmplări, de prezentări ale unor personaje uneori bizare sau chiar demonice, Afrim îmbracă scrierile lui Levin într-o haină stilistică sofisticată. Le dă mai multă consistenţă în scenă prin mici adăugiri, prin introducerea poeziei cântate, prin dans, însă personajele îşi păstrează natura lor internă. Începe în stil de cabaret, dar nu e cabaret. Ponderea o are subtextul, controlat cu ochiul fin al regizorului şi redat în mod foarte ordonat şi personal de fiecare interpret.
„DELICATESE” ACTORICEŞTI

Radu Afrim caracterizează rolurile distribuite în felul următor: „Oamenii din cele douăzeci de texte scurte pe care le-am ales nu cer mult. Unul speră să-şi găsească un tovarăş care să-l însoţească în fabuloasa călătorie pe trecerea de pietoni; altul speră să-şi vadă nevasta în lada neagră plină de diamante înşelătoare a magicianului; o actriţă speră să înveţe un cântec până la capăt fără să falseze sau să danseze bossa nova «cu toate mişcările»; altul speră cu toată fiinţa să primească o pălărie blue care provine din capătul Australiei; o profesoară de geografie speră să convingă lumea că pământul e plat şi chiar reuşeşte; un visător speră ca vânzătoarea de hot dog să se transforme în Caroline de Monaco; un exaltat speră să intre în pielea unui bărbat doar pentru a atinge sânii soţiei acestuia; o femeie «vrea o schimbare/viaţa mea e o ratare»; un bărbat speră să îşi recupereze portmoneul uitat la o fostă iubită în urmă cu câteva decenii”. Şi tot aşa…

Toata piesa e un vodevil grotesc, decadent si absurd, cu costume (splendide) de cabaret si decor cu usi recuperate de la case demolate. Printre cuplete, scenete si monoloage, vedem:

– povestea divei trashy care vrea o kamasutra si canta Cred in geriatrie, nirvana si Aslan Ana. Vreau o schimbare, viata mea e o ratare. In alta viata am fost o rata.
– povestea femeii taiate cu ferastraul de magician, care nu mai vrea sa o lipeasca apoi la loc.
– povestea Potustriei, profesoara de geografie care ne da raspunsul tuturor lucrurilor si ne destupa mintea: pamantul e plat, Australia nu exista, Austria e de fapt industria, care e Potustria.
– povestea unei excursii confuze prin Europa, spusa cu ton si expresii de gospodina la coafor, o alta ocazie pentru public sa se sparga de ras.
– povestea sotului aneantizat in scrumiera de atata dragoste
– povestea turistului in Londra care asteapta de la receptionera sa il stearga la fundic, daca nu cumva e vreun… „control freak„. Ham ham. (am incheiat citatul)
– alegoria carnatului nesfarsit si a chiflei fierbinti pe masura
– dezbaterea existentiala despre temerea ascunsa ca atunci cand stai pe buda se poate rupe tighelul dintre gaoz si coclender si toate organele interne iti cad in cacastoare.
– povestea palariei albastre Blu-E care se face sacosa si vine din Australia. Care, asa cum am invatat deja, nu exista.
Câtă speranţă nu este un spectacol perfect. Începe cu un monolog-şoc rostit de Virginia Rogin şi care musteşte de autoironia lui Afrim. Regizorul este acuzat chiar de personajul din spectacolul său că metamorfozează tot ce e vital în ceva cu totul şi cu totul dizgraţios. „Numai un orb sau un împuţit ne-ar putea transforma ceea ce ne e mai drag pe lume în pişat şi căcat. Poate fi de înţeles ca un autor de teatru să aibă o obsesie, că a rămas încă la stadiul de caca-pipi, nicio problemă, nimeni nu îi interzice să se distreze cu obsesia lui acasă la el”, spune „Soţia”, în monologul Cum mi-am întâlnit soţul.

 Câtă speranţă se continuă apoi cu un interludiu de cabaret cu efectul scontat, dar se prăbuşeşte de la înălţimea la care se ridicase aproape instantaneu printr-o scenă care te face să aştepţi prea mult adevăratul spectacol. Este singurul defect în alternanţa momentelor.

Scena Uşor ca fulgul, cu visătorul şi domolul care se trec reciproc strada, poate fi ori dinamizată, ori mutată în altă parte, dar trebuie făcut neapărat ceva cu ea. Însă, după ce trece acest hop, Câtă speranţă este de neoprit. Restul de scenete de teatru absurd, cu intrigi independente, oferă o fotografie clară a inventivităţii lui Afrim, bună de pus în ramă. În trei ore (fără pauză), surprizele regizorului te lasă cu gura căscată.

Cu un text adaptat şi care sună foarte bine pe româneşte, Radu Afrim aruncă publicul în mai multe universuri paralele. Jocul fanteziei sale este total. Personajele vorbesc colorat, se îmbracă ţipător, comunică cifrat, înţelegându-se perfect şi îşi creează propriile momente de glorie, din care ies mai mereu cu demnitatea netăiată.

Două mari actriţe

La Câtă speranţă râzi enorm şi simţi la fel de mult când îţi sunt aruncate în faţă toate defectele de construcţie ale naturii umane. Când dai nas în nas cu ipohondrii, când asculţi poveştile unor falşi turişti, când te înduioşează monologul unei nebune, când vezi de la o fereastră disperarea unei femei care vrea să fie iubită, când te duci la circ şi dai peste un criminal. Un bărbat şi-ar dori să fie în pielea altui bărbat pentru a pune mâna pe sânul soţiei acestuia, altul încearcă în zadar să obţină o întâlnire de la o doamnă foarte ocupată, altul îşi sună fosta iubită după treizeci de ani ca să recupereze un portofel pierdut, doi bărbaţi şi o femeie dezbat filosofia constipaţiei, în salonul unui spital, o profesoară de geografie o convinge pe mama unui elev că Pământul este plat, iar secretul fericirii este o pălărie albastră.

Există două momente despre care te simţi dator să vorbeşti imediat cum ai ieşit din sală. Este, mai întâi, monologul Dorinei Lazăr, turista care amestecă senzaţiile şi amintirile după ce îşi povesteşte pe nerăsuflate o călătorie „absolut fabuloasă”, din care nu a înţeles nimic. Apoi, Rodica Mandache îţi detonează admiraţia cu un monolog-bombă şi cu un umor aproape nuclear. Bătrânica israeliană incontinentă află că este foarte admirată în China, este iubită „fiindcă pur şi simplu aşa stau lucrurile” şi mai află că „viaţa este totuşi cam ciudăţică, lumea e plină de întrebări fără răspuns, de lucruri de neînţeles, imprevizibile”, atunci când i se propune să devină şeful statului major al armatei chineze.

Spectacolul „Câtă speranţă” are „delicatese” de ajuns, şi anume actriţe de mare talent şi cu experienţă îndelungată pe scenă, precum Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Virginia Rogin, Liana Mărgineanu, dar şi alţi interpreţi minunaţi: Antoaneta Zaharia, Ionel Mihăilescu, Gabriel Spahiu, Pavel Bartoş, Istvan Teglas sau Nicoleta Lefter şi Călin Stanciu jr.

 Scenografia Iulianei Vâlsan este un personaj aparte. Tânăra creatoare are o imaginaţie fantastică, izvorâtă din lectura textelor lui Levin. Totul se leagă, e frumos şi are reverberaţie chiar şi pe „ochiul” minţii. Muzica a fost scrisă de Vlaicu Golcea, iar coregrafia semnată de Istvan Teglas.
Actorii sunt mai mult decât formidabili şi au interpretări entuziasmante. Aici merită nominalizată toată distribuţia, fără excepţie. Într-o scenografie care serveşte perfect scopului, cu uşi în care intri şi ieşi din alter-egouri, cu o poezie sonoră semnată de Vlaicu Golcea şi care se mulează pe glasuri amplificându-le, Câtă speranţă este un spectacol pe care îl vezi relaxat şi care îşi ia libertatea de a fi înţeles într-o mie de feluri. Spectacolul este o porţie de teatru din care ai mai gustat tot în bucătăria lui Afrim. Ingredientul său principal este tristeţea ironiei.

Anunțuri
Published in: on 4 Martie 2010 at 12:46  Comments (1)  

The URI to TrackBack this entry is: https://despreteatru.wordpress.com/2010/03/04/cata-speranta-doamne/trackback/

RSS feed for comments on this post.

One CommentLasă un comentariu

  1. Wow, this paragraph is good, my younger sister is analyzing
    these things, therefore I am going to tell her.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: