TNB- „TOŢI FIII MEI” s-au salvat prin teatru!


Grecii – părinţii teatrului, adică – spuneau că de la răsăritul până la apusul soarelui e tocmai timpul optim pentru construirea unui conflict ce obligatoriu trebuie să se dezvolte în acelaşi spaţiu şi să îndeplinească, printr-un deznodământ neaşteptat, scopul major al artei – catarsisul, eliberarea, confruntarea cu insuportabile adevăruri.

Arthur Miller adoptă acelaşi tip de desen teatral, şi imaginează cu impresionantă rigoare parcursul unei familii, de la aparenta normalitate burgheză la asumarea destinului tragic, de la triumfătoarea stabilitate la cutremurătorul dezechilibru. În numai o zi, personajele lui Miller descoperă că apocalipsa se naşte în conşiinţă, că toate greşelile se plătesc. Cu cât mai târziu cu atât mai pentru totdeauna.

Toţi fiii mei, desi are trăsăturile unei piese antice, care aduce în prim plan un erou (sau anti-erou) tragic, este, de fapt, dominată de un personaj principal simbolic, din cauza căruia toate personajele umane din piesă capătă un rol secundar. Acest personaj este Războiul, mai precis al doilea război mondial, iar toată piesa este, de fapt, o consecinţă a sa şi a felului în care, aparent banal, dar ireversibil, el influenţează o familie americană (e interesant, şi nu e prima dată, cum o dramă care ar putea părea obişnuită, capătă valenţe universale în dramaturgia americană). Aceasta e, de fapt, tragedia: războiul n-a făcut victime doar pe front, în tranşee sau sub bombardamente, ci a distrus şi umanitatea din oamenii rămaşi acasă, oameni care, mai mult sau mai puţin, au căpătat şi ei un rol în tragedia mondială. E o temă de reflecţie potentată şi de jocul remarcabil al actorilor.

Îl mai poate interesa azi pe amatorul de teatru tragedia americană provocată pe Joe Keller, industriaşul care, pentru a nu-şi pierde contractul cu armata în timpul războiului, furnizează unei fabrici de avioane cilindri crăpaţi din cauza cărora îşi pierd viaţa 21 de piloţi?

Caramitru nu face greşeala de a actualiza piesa, ci o pune în scenă cât se poate de „retro“. Simte că la noi e momentul, dacă nu al unui conflict între generaţii, cel puţin al unei discuţii despre averile suspecte şi despre o tardivă conştiinţă a dobândirii lor, „ca să nu mai fiţi şi voi pârliţi cum am fost eu“, cum spune Joe (un Victor Rebengiuc excepţional), care a scăpat de puşcărie aruncând vina pe asociatul şi fostul său vecin, singurul care ar fi ştiut de crăpăturile cilindrilor.
Unul dintre fiii lui Joe, pilot de avion, a dispărut pe front – motoarele avionului său nu aveau cilindri produşi la fabrica tatălui! Celălalt, Chris, e convins de nevinovăţia tatălui său şi de ticăloşia asociatului, care a fost repudiat şi de copiii lui.

Singura din familie care continuă să-l aştepte pe dispărut e mama sa, care nici nu vrea să audă, deşi bănuieşte că celălalt fiu al ei, Chris, vrea să anunţe căsătoria lui cu Ann, logodnica pilotului, chiar dacă de la dispariţia acestuia au trecut trei ani. În cele din urmă, aflăm că Joe e cel care a decis ca piesele defecte să fie expediate ca bune, că soţia sa Kate – omagii, doamnă Sanda Toma! – nu e nici ea mai brează, fiindcă ştia de vinovăţia lui şi, că- lovitură de teatru!-, fiul pilot şi-a programat dispariţia când a aflat din ziare de infamia tatălui său şi a viitorului său socru. Povestea este inspirată dintr-un fapt real: un om de afaceri american a vândut în timpul războiului o serie de cilindri deterioraţi pentru avioane, ceea ce a dus la moartea a 21 de persoane; piesele respective nu au rezistat în aer, momentul corespunzând cu dispariţia fiului său, Larry. Trei ani mai târziu, descoperim familia Keller, care în aparenţă a trecut peste moment: Joe fusese achitat, asociatul acestuia plătind pentru greşelile făcute.

Piesa, a cărei acţiune se desfăşoară pe parcursul unei zile, debutează cu vizita logodnicei lui Larry şi cu o furtună puternică ce doboară copacul ridicat în memoria celui dispărut. Vizita fetei nu este însă întâmplătoare, ea vine la invitaţia lui Chris, care intenţionează să o ceară în căsătorie. Iubirea acestora se loveşte însă de împotrivirea mamei, Kate refuzând să creadă în dispariţia lui Larry, care îşi conduce viaţa cu speranţa că acesta va apărea la un moment dat, reluând inclusiv legătura cu Ann.

Fără să ne dăm seama, ne trezim în mijlocul unei întâmplări complexe, la limita suportabilului, un tăvălug al conştiinţelor şi al ireversibilului. În spatele casei, de fapt în culisele istoriei, Moartea îşi selectează victimele. În jurul unei piscine abandonate, plină de frunze uscate, personajele se zbat între Da şi Nu, intransigenţă şi compromis. Şi nici nu îşi dau seama că stau pe un mormânt, se grupează într-un pelerinaj fără ţel şi fără cer.

Dragoş Buhagiar a imaginat un cadru scenografic cu personalitate şi nu în ultimul rând mare curaj. Piscina plină cu frunze uscate obligă actorii să nu joace niciodată pe centrul scenei, să nu se afle niciodată cu adevărat la rampă. Ei sunt doar nişte pioni în jurul unui balast. Frunzele uscate au asupra publicului un impact plastic şi aproape fizic. În această piscină nu a mai fost de mult apă, şi nici oglinzi nu prea sunt. Nimic în care neputinţele să se poată reflecta. Copacii mor, se prăbuşesc, iar casa familiei Keller nu mai e un cămin ci un cimitir, un spaţiul teluric, apăsător, înnăbuşitor.

Sanda Toma şi Victor Rebengiuc în rolurile Kate şi Joe Keller – sunt stâlpii de rezistenţă ai spectacolului. Jocul Sandei Toma în rolul mamei care se află în situaţia de a nega moartea fiului pentru a anula vinovăţia tatălui, atinge cote de intensitate maximă. Ea reuşeşte să creeze un personaj tridimensional, printr-un joc ce alternează, pe mai multe registre, forţa, sarcasmul şi poezia.
Îl are partener în acest tur de forţă pe Victor Rebengiuc, interpretul personajului cheie al piesei, căruia îi este dat să parcurgă o transformare catartică.
O mare surpriză a spectacolului sunt cei doi tineri din cuplul Ann-Chris, cu iubirea lor interzisă. Dezinvoltă, senină, apariţia proaspătă a Costinei Ciuciulică aduce în spectacol, odată cu pastelurile din rochiile pe care le poartă, lumina speranţei. Capabilă de dramatism controlat, actriţa păşeşte sigur pe scena Naţionalului în acest rol care-i va marca probabil cariera. Alături, Dragoş Stemate, cu sarcina grea a justiţiarului, realizează cel puţin o scenă memorabilă înfruntîndu-şi în forţă tatăl, care nu e altcineva decît Victor Rebengiuc. Adevărul pe care-l conţine interpretarea sa e un dar al firii, nu doar o componentă a rolului.
De departe cel mai complicat personaj pare a fi Kate Keller, o Sanda Toma în formă stăpânind arta disimulării, valoros amestec de fragilitate şi cinism, mama ce îşi aşteaptă încă fiul, refuzând să creadă că a murit, de fapt refuzând să creadă că i-ar putea face ei asta.

Cu siguranţă, acesta este spectacolul Sandei Toma, care construieşte un personaj malefic şi viguros, tandru în momentele lui de luciditate, dar animat de o nebunie dominatoare. Sanda Toma joacă rolul unei soţii, al unei mame chinuite de minciuna care o împinge la coborârea în infern. Aşadar, un rol foarte «gras» pentru o excepţională actriţă, al cărei har rarisim a fost «exploatat» în toate nuanţele lui de regizori de rang înalt.

In „Toţi fiii mei”, Victor Rebengiuc a compus figura unui egoist fără scrupule care-şi ascunde rapacitatea sub masca bonomiei, dar îşi dezvăluie în cele din urmă o respingătoare aviditate de bani. Conflictul care macină familia Keller e dominat cu o impunătoare autoritate de Kate, soţia lui Joe. In acest rol, Sanda Toma – aplaudată la scena deschisă – desfăşoară mijloacele complexe ale unei mari actriţe. Animată de o credinţă fanatică, dusă până la iraţional, în reîntoarcerea fiului dat dispărut, Kate e totuşi aceea care face să se audă vocea raţiunii, ea uneşte ipocrizia cu înţelegerea subtilă şi severă a realităţii.
Marea revelaţie a acestui spectacol este tânăra actriţă Costina Ciuciulică, care în rolul Annei Deever, un fel de mesager al zeilor trimis să purifice familia coruptă a logodnicului ei, atinge un nivel de intensitate dramatică amestecată cu poezie pe care nu l-am mai văzut demult. Mai mult decât o tânără speranţă, Costina Ciuciulică îşi confirmă prin acest rol talentul real.

Aceasta nu se rătăceşte pe imensa scenă a Naţionalului, în faţa unui public care ar fi putut s-o copleşească. Are prezenţă şi stil, fără să-şi folosească frumuseţea ca într-o defilare pe cat-walk. Îi ţine piept chiar şi impetuoasei Sanda Toma, nelăsându-şi personalitatea nimicită în situaţiile conflictuale. Şi este şi foarte atentă în momentele care nu-i aparţin, jucând chiar şi atunci când privirile sunt focusate pe alte personaje.

Deşi Dragoş Stemate nu pare că şi-a atins potenţialul maxim în acest rol, el îşi joacă partitura cu inspiraţie şi responsabilitate faţă de întreg. Spectacolul are multe acumulări de tensiune şi trei momente de teatru total: scena în care Chris (Dragoş Stemate) o cere în căsătorie pe Ann (Costina Ciuciulică) şi dialogurile mărturisitoare tată-fiu (Rebengiuc-Stemate) şi mamă-viitoare noră (Sanda Toma-Costina Ciuciulică).

În drum spre ieşire, oamenii vorbesc despre Sanda Toma, care „le-a tăiat respiraţia“, despre Victor Rebengiuc, „căruia n-ai ce să-i reproşezi“, despre Costina Ciuciulică, „frumoasă şi puternică“, despre Dragoş Stemate, „năvalnic şi sensibil“.
Apoi tac, dar gândurile lor parcă vorbesc mai departe. Fiecare îşi mai aduce aminte de câte ceva. De Caramitru, care le-a oferit un spectacol de o „adevărată factură intelectuală“. „Mi-au plăcut schimburile de replici 1 la 1“. „Frumos decorul!“ „Da, piscina umplută cu frunze, vila cu etaj!“ „Ai văzut-o pe Sanda Toma? Parcă plutea!“ „Victor Rebengiuc, ce monstru cu apucături de înger!“
„M-a întristat“. „Am râs“ „Am tresărit“ „Mi-am ţinut respiraţia“ „Mă dor palmele“ „M-am plictisit!“ „Când te-ai plictisit?“ „La pauză, că nu mai începea odată actul doi!“

„Toţi fiii mei” are la bază o temă încă universal valabilă: compromisul. Cât mai costă azi un compromis cu propriul destin? E o poveste din America anilor 50 dar de fapt e şi povestea oricărei fiinţe umane. Nu putem înota într-o mare de frunze uscate. Aici copacii îşi pierd întâi frunzele şi apoi rădăcinile. Aici numai moartea rodeşte.

Dacă nu aveţi şansa de a vedea piesa, o puteţi asculta radiofonic la adresa:

http://www.trilulilu.ro/Aladrian/b460ea45167e70

Anunțuri
Published in: on 22 Februarie 2010 at 22:54  Comments (1)  

„NIŞTE FETE” CUCUIETE …




Autorul, Neil LaBute, deja un clasic desi nu a implinit nici macar 50 de ani, a devenit cunoscut si la noi datorita spectacolelor Teatrului Fara Frontiere. „Bash” si „Forma lucrurilor” se joaca cu succes la Teatrul Act de vreo cinci ani. Vlad Zamfirescu e interpret in ambele si tot el este „responsabil” si pentru montarea cu „Niste fete”, prin intermediul asociatiei culturale pe care o conduce, Catharsis. Trebuie felicitata, insa, si conducerea Teatrului din Buzau care a acceptat aceasta propunere de spectacol. O propunere care ar putea sa ii aduca nu numai sali pline, ci si participari la festivaluri sau chiar ceva premii.

In „Niste fete”, un tanar se intalneste cu fostele sale iubite. E vorba de cele pe care le-a dezamagit, pe cele pe care le-a parasit subit si fara explicatii. Aparent, el vrea sa „faca pace”, sa isi ceara scuze pentru prostiile sale. Insa intalnirile cu fostele iubite dezgroapa nemultumiri si frustrari uitate. Asa ca discutiile de lamurire nu se termina niciodata prea pasnic. Ele genereaza noi conflicte sau dorinta de razbunare din partea femeilor. Dar nici intentiile barbatului nu sunt prea ortodoxe.

Acum, ca latino-loverul si barbatul puternic in orice context nu mai sunt la moda, preferandu-se
in schimb genul sensibil, Vlad Zamfirescu are sanse sa devina chiar un nou sex-simbol.

Un bărbat cu sufletul de gheaţă îşi invită cinci foste iubite într-o cameră de hotel, ca să-şi lămurească trecutul şi pasiunea pentru ele. Fiecare, pe rând, îl priveşte în ochi pe cel care le-a părăsit cândva. Întotdeauna, Guy a fugit cu alta. Acum predă „ficţiune” la o Universitate americană şi este din ce în ce mai apreciat ca scriitor. Se apropie de 35 de ani şi este pe cale să se însoare cu o studentă de la şcoala de asistente medicale. În camera de hotel intră mai întâi fata pe care a abandonat-o înaintea balului de absolvire, apoi alta, pe care o folosise ca jucărie sexuală pentru a-şi satisface fanteziile interzise.

Pe un fotoliu din aceeaşi cameră de hotel se aşază o profesoară de facultate, cu care a avut o aventură cu mulţi ani în urmă, apoi fata pe care a iubit-o cu adevărat. Lor li se adaugă o jurnalistă în vârstă de 26 de ani, pe care a sărutat-o atunci când ea avea 11 ani şi căreia i-a grăbit, intruziv, maturizarea sexuală.

Gux, care se crede scriitor de fictiune, inchriaza o camera de hotel unde primeste pe rand foste amante, in fata carora a gresit in tinerete. Dupa ce a triat la sange lista lor, s-a oprit la un top 5, cu intentia de a reapara cate ceva din pacatele primare. Cu reportofonul pregatit, Don Juan- ul nostru inregisteaza convorbirile cu dorinta de a le folosi ca material documentar pentru cartea sa. Fiecare din cele cinci ii preda o lectie usturatoare despre umilinta si suferinta, niciuna nedorind in final sa fie pastrata in amintirea lui ca…prietena, desi Guy se straduieste sa le (re)castige simpatia demult pierduta.

O veritabila scena de tabloid reuseste Catrinel Dumitrescu, care vine pregatita sa-l seduca- inclusiv cu un prezervativ!- in timp ce sotul ei o asteapta rabdator si complice in fata hotelului, iar ea ii da de veste ca totul decurge conform planului printr-un fluier in care sulfa o data, de doua ori, fiecare semnal avand semnificatia prestabilita.

Ultima fata, Reggie ( Diana Cavalloti, cu un joc actoricesc perfect!) ii intoarce practic serviciul, avand ea insasi un reportofon in geanta- doar e ziarista!- cu care il inregistreaza pe Cassanova, sub aparenta de papusa ingénua care nu stie de unde vine expresia: Dau regatul meu pentru un cal!
Replicile de un haz nebun se intrepatrund cu taceri profunde, in care fiecare dintre cei prezenti poate face un exercitiu de calatorie in timp, creionand propria lista de tradari si greseli inocente, pe care constiinta le cere updatate!

Spectacolul regizat de Cristi Juncu scoate tot ce se poate din textul admirabil al dramaturgului american Neil LaBute. Dialogurile sunt foarte convingătoare, deşi au nevoie de un ritm de încălzire şi de limpezire. Ca spectator, ţi se asigură un acces nelimitat şi voyeurist la o serie de discuţii, în dormitor, dintre foşti îndrăgostiţi. Spectacolul se derulează într-un decor minimalist (scenografia Doru Badiu), o cameră de hotel, şi oferă un spaţiu comod interpretării, apropie actorii de spectatori.
Ţi se oferă lejer şi cheia prin care poţi reconstitui acest puzzle sentimental, atât de colorat şi de complicat.
Un spectacol cinic despre dragoste şi trădare, despre insensibilitatea bărbaţilor şi despre tristeţea nesfârşită a femeilor părăsite.

Ireproşabile sunt interpretările realizate de Irina Velcescu, Diana Cavalloti şi Catrinel Dumitrescu, care reuşesc să acopere neglijenţele lui Cristian Juncu. Viziunia sa regizorala afectează şi evoluţia lui Vlad Zamfirescu.
Un actor de calibru, cu numeroase realizări în diverse spectacole, înfăptuieşte simplist, linear acest rol consistent ca ofertă dramatică. Fiecare dintre fostele iubite ale lui Guy, un Don Juan modern, are o personalitate aparte, reprezintă o tipologie, care obliga schimbări de comporta ment în reacţii şi relaţii din parte celui care a lansat invitaţia cu un scop meschin la dialog.

Vlad Zamfirescu adoptă uniform aceleaşi expresii şi reacţii în faţa celor cinci femei. Alege maniera unei vorbiri cu pauze lungi care trenează şi ritmul spectacolului. Guy este schematic interpretat de actor. Regizorul Cristian Juncu poate şi-a dorit ca aceste dialoguri să fie cât mai naturale şi a ignorat conţinutul dramatică a celor cinci întâlniri prin care se invocă destine speculate sentimental de un bărbat arivist, pragmatic. Spectacolul nu are ritm, e prea lung, cu toate că acţiunea lansează la a patra întâlnire un suspans poliţist. “Nişte femei” rămâne totuşi un spectacol atractiv pentru public prin textul care îl provoacă şi prin întâlnirea cu actriţe a căror evoluţii sunt remarcabile.
Fostele cuceriri din viaţa lui au un lucru în comun. Au experimentat la fel de intens amăgirea. Au căzut în aceeaşi capcană. Au trăit cu trupul în prezentul de atunci şi cu mintea în viitorul de acum. Şi-au deschis sufletul total în faţa celui care a promis mai mult. Iar Guy este expert în făgăduieli. Este „doctor” în ficţiune, dar când trebuie să împlinească viziunea viitorului paralizează în faţa fricii.

Când îşi recuperează forţa motrice, fuge. Acum, vrea să se schimbe şi să treacă la o nouă etapă din viaţa lui, cu sufletul împăcat, cerându-şi iertare pentru „neplăcerile” pe care le-a pricinuit. Sau poate că vrea doar să vadă ce are de pierdut. Sau poate că vrea doar să îmbine poveştile acestor femei, femeile lui, într-un roman. Lacrimile sale poate că sunt adevărate. Iar ele poate că vor să se întoarcă din nou în braţele lui. Sau, cine ştie, poate că şi-au pus în gând doar să îl persifleze. Un lucru este cert. Guy este un mit dezumflat. Este lipsit de imaginaţie şi ca amant, şi ca scriitor.

Verificati cand se mai joaca „Niste fete”, poate intr-un nou mini-turneu la Nottara, si va asigur ca o sa aveti parte de doua ore si jumatate foarte placute.

Published in: on 22 Februarie 2010 at 22:50  Lasă un comentariu