Ghid pentru spectatorii „gaite”


Aflat cu treburi prin Constanta, m-am decis ca sambata seara sa merg la Teatrul de Stat „Fantasio”. Comedie clasica, „Gaitele”, sala aproape plina, premise pentru o iesire reusita, nu-i asa?
Nu vreau sa fac aici o cronica de teatru propriu-zisa, mai ales ca montarea regizorului Borodan a fost una corecta, cu mici accente pe scenele de tip vodevil iar desfasurarea scenica a actorilor constanteni, corecta si dedicata.
Despre altceva vreau sa scriu: despre spectatori.
Recunosc ca, locuind in Bucuresti in ultimii ani si avand contact permanent cu lumea teatrala din capitala, nu am mai stiut care este nivelul cultural in orasul meu natal.
Insa ceea ce s-a intamplat in sala din Constanta mi-a lasat un gust amar. Sa exemplificam. In stanga mea a stat o doamna rubiconda, care a cascat din minut in minut, si isi verifica permanent ceasul de pe telefon, doar-doar s-o termina mai repede „chinul”-piesa a tinut trei ore! In primul rand, doua domnisoare gatite ca pentru o seara de club, „accesorizate”, desigur, cu doi masculi cu geaca de piele si ceafa rasa, au gasit de cuviinta sa traga dintr-o tigara electronica! Nici mai mult, nici mai putin! Asta in timp ce un gealat raspundea la telefon, anuntand ritos ca el e „la teatru” si nu poate sa vorbeasca! Pe alt rand, un nene cu gabarit depasit si palme cat cazmaua aplauda frenetic la fiecare „poanta” pe care o „intelegea”. De altfel, acesta a fost leit-motivul majoritatii „spectatorilor”. Aplaudau permanent, semn ca „se prindeau” de „subtilitatile” de pe scena.
 In spatele salii, alti domni si domnite desfaceau frenetic pungi de chipsuri, mestecand si comentand ca la mall. Un copil de varsta scolara isi intreba cu voce tare mama ce facea Vanda in scenele „fierbinti”. Ma asteptam ca un competent domn sa strige ca in galerie: „arde-o, ba!”
Doua cucoane imbracate cu sclipici erau atat de incantate de iesirea lor in lume incat exclamau orgasmic la fiecare replica plina de miez: „extraordinar”. Evident ca nu era nimic extraordinar, in afara de topismul lor. Niste „gaite” mai ceva ca in piesa!
As mai putea continua cu exemplele insa ma opresc aici. Am avut de cateva ori intentia sa ma ridic in sala si sa le strig companionilor mei: „taceti, dracului, din gura, GAITELOR!”
Recunosc ca nu am facut-o, intrucat am un cult pentru ideea de teatru.
Recomand conducerii teatrului constantean sa tipareasca niste fluturasi pe care sa ii distribuie odata cu biletul celor care intra in sala. Textul il ofer acum, gratuit: ” Va rugam ca in sala de teatru sa nu vorbiti, nici intre voi, nici la telefon, sa nu mancati si sa nu aplaudati ca prostii, mereu!”
Ar fi suficient pentru inceput, nu credeti?
Published in: on 25 Februarie 2015 at 22:13  Lasă un comentariu  

Zic-zac! Zvac-zbang!


O vazusem pe Andrea in „Herr Paul”, in „5 minute miraculoase in Piatra Neamt” si in „Hai iu iu NU Hey you you”.

In seara astaam reusit sa intru la Zic-zac. Stiam aproape tot despre acest act performativ al Andreei si eram foarte curios sa simt energia debordanta a dansului in primul rand al scenei. Asa ca am luat luat loc in sala mica si intima a teatrului Foarte Mic, inconjurat de elevi.

Ceea ce a urmat a fost pur si simplu de neuitat! Veselie, tristete, dans, muzica, emotie, energie, energie, energie! Da, energia pe care o emana Andrea, Stefan si Gabriel este coplesitoare! Am vazut langa mine o batrana de peste 60 ani, careia ii venea sa danseze si isi retraia probabil tineretea…

Andrea transmite si celui mai sceptic spectator o gama de emotii, senzatii si tariri unice. Este peste tot, umple scena, te fascineaza cu felul natural de a se misca, de a dansa si de a te privi. Comunica mereu cu cei din sala si cu ai ei colegi minunat de talentati. Pleci de la Zic-zac fredonand si dansand, cu speranta intima ca mai exista tineri nebuni si frumosi care mai cred ca arta se poate face cu bani putini, in spatii mici dar cu suflet, pasiune si multa munca!

Multumesc, Andrea, a fost o seara memorabila, tinereasca, reconfortanta si pe care o recomand oricui sa o traiasca!

Published in: on 16 Octombrie 2014 at 22:54  Lasă un comentariu  

FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU, ediţia a 23-a


 

FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU, ediţia a 23-a

25 octombrie – 3 noiembrie 2013

 

PROGRAMUL SPECTACOLELOR

 

 

 

Vineri, 25 octombrie

 

21.00 Teatrul Odeon, Sala Majestic Troienele, după Euripide, regia: Andrei Şerban, Opera Naţională Iaşi – 1h 35 min fără pauză / Legendele scenei

 

 

Sâmbătă, 26 octombrie

 

17.00 şi 21.00 Teatrul Odeon, Sala Majestic – Troienele, după Euripide, regia: Andrei Şerban, Opera Naţională Iaşi – 1h 35 min fără pauză / Legendele scenei

 

18.00 Teatrul „Bulandra”, Sala „Toma Caragiu” Lear(a) de William Shakespeare, regia: Andrei Şerban, Teatrul „Bulandra” Bucureşti – 2h fără pauză / Focus – Arta Actorului: Mariana Mihuţ

 

18.00 Teatrul Evreiesc de Stat Yentl de Leah Napolin şi Isaac Bashevis Singer, regia: Erwin Şimşensohn, Teatrul Evreiesc de Stat Bucureşti – 2h 20 min cu pauză / Teatrul de mâine

 

21.00 Teatrul ACT Iluzii de Ivan Vîrîpaev, regia: Cristian Juncu, Teatrul ACT Bucureşti şi Asociaţia Catharsis – 1h 50 min fără pauză / Actorii, în prim-plan

 

21.00 ArCuB – Însemnările unui nebun de N.V. Gogol, regia: Felix Alexa, ArCuB – 1h 40 min fără pauză / Actorii, în prim-plan

 

 

Duminică, 27 octombrie

 

17.00 şi 21.00 Teatrul Odeon, Sala Majestic – Troienele, după Euripide, regia: Andrei Şerban, Opera Naţională Iaşi – 1h 35 min fără pauză / Legendele scenei

 

18.00 Teatrul MicA douăsprezecea noapte de William Shakespeare, regia: Alexandru Mâzgăreanu, Teatrul „Regina Maria” Oradea – 2h 50 min cu pauză / Teatrul de mâine

 

18.00 Teatrul Evreiesc de Stat Yentl de Leah Napolin şi Isaac Bashevis Singer, regia: Erwin Şimşensohn, Teatrul Evreiesc de Stat Bucureşti – 2h 20 min cu pauză / Teatrul de mâine

 

18.00 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Studio – Avarul de Molière, regia: Lászlo Bocsárdi, Teatrul „Tamási Áron” Sfântu Gheorghe – 3h cu două pauze / Creatori şi teatre în spectacol

 

 

21.00 ArCuB – Însemnările unui nebun de N.V. Gogol, regia: Felix Alexa, ArCuB – 1h 40 min fără pauză / Actorii, în prim-plan

 

21.00 Teatrul de Comedie, Sala Nouă – Urâtul de Marius von Mayenburg, regia: Vlad Cristache, Teatrul de Comedie Bucureşti – 1h 40 min fără pauză / Teatrul de mâine

 

 

Luni, 28 octombrie

 

18.00 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Mică – Conul Leonida faţă cu reacţiunea de I.L.Caragiale, regia: Silviu Purcărete, Teatrul Naţional Bucureşti – 1h fără pauză / Focus – Arta Actorului: Mariana Mihuţ

 

18.00 Teatrul MicA douăsprezecea noapte de William Shakespeare, regia: Alexandru Mâzgăreanu, Teatrul „Regina Maria” Oradea – 2h 50 min cu pauză / Teatrul de mâine

 

18.00 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Studio – Avarul de Molière, regia: Lászlo Bocsárdi, Teatrul „Tamási Áron” Sfântu Gheorghe – 3h cu două pauze / Creatori şi teatre în spectacol

 

21.00 Opera Naţională Bucureşti – Pălăria florentină de Eugène Labiche, regia: Silviu Purcărete, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi – 2h cu pauză / Creatori şi teatre în spectacol

 

21.30 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Multimedia – Năpasta de I.L. Caragiale, regia: Radu Afrim, Teatrul Naţional Bucureşti – 1h 30 min fără pauză / Caragiale, inevitabilul

 

 

Marţi, 29 octombrie

 

17.00 şi 21.00 Teatrul „Bulandra”, Sala „Toma Caragiu” – Leonida Gem Session, adaptare după Caragiale în cădere liberă, regia: Gábor Tompa, Teatrul Maghiar de Stat Cluj – 1h fără pauză / Caragiale, inevitabilul

 

18.30 Opera Naţională Bucureşti  –  Pălăria florentină de Eugène Labiche, regia: Silviu Purcărete, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi – 2h cu pauză / Creatori şi teatre în spectacol

 

21.00 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Studio – Solitaritate, un spectacol de Gianina Cărbunariu, Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu – 2h 10 min fără pauză / Teatrul de mâine

 

21.30 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Multimedia – Năpasta de I.L. Caragiale, regia: Radu Afrim, Teatrul Naţional Bucureşti – 1h 30 min fără pauză / Caragiale, inevitabilul

 

 

Miercuri, 30 octombrie

 

17.30 şi 21.00  Teatrul Odeon, Sala Majestic – O scrisoare pierdută  de I. L. Caragiale, regia: Mircea Cornişteanu, Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova – 2h 40min cu pauză / Caragiale, inevitabilul

 

18.00 Teatrul „Bulandra”, Sala „Liviu Ciulei” – Căsătoria de N. V. Gogol, regia: Yuri Kordonsky, Teatrul „Bulandra” Bucureşti – 3h 10 min cu pauză / Focus – Arta Actorului: Mariana Mihuţ

 

19.00 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Studio – Solitaritate, un spectacol de Gianina Cărbunariu, Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu – 2h 10 min fără pauză / Teatrul de mâine

 

21.30 Teatrul ACT Iluzii de Ivan Vîrîpaev, regia: Cristian Juncu, Teatrul ACT Bucureşti şi Asociaţia Catharsis  – 1h 50 min fără pauză / Actorii în prim- plan

 

21.30 UNTEATRU – Un tramvai numit dorinţă de Tennessee Williams, regia: Andrei şi Andreea Grosu, UNTEATRU Bucureşti – 1h 40 min fără pauză / Teatrul de mâine

 

 

Joi, 31 octombrie

 

18.00 şi 21.30 Teatrul „Bulandra”, Sala „Toma Caragiu” – Domnul Swedenborg vrea să viseze, scenariul şi regia: Mihai Măniuţiu, Teatrul Naţional  „Vasile Alecsandri” Iaşi – 1h 20 min fără pauză /  Creatori şi teatre în spectacol

 

18.00 Teatrul de Comedie, Sala „Radu Beligan” – Paparazzi sau Cronica unui răsărit de soare avortat de Matei Vişniec, regia: Ovidiu Caiţa, Teatrul de Nord Satu Mare – 1h 40 min fără pauză / Teatrul de mâine

 

20.00 Opera Naţională Bucureşti – Pescăruşul de A.P.Cehov, regia: Yuri Kordonsky, Teatrul German de Stat Timişoara – 3h 10 min cu pauză / Creatori şi teatre în spectacol

 

20.30 Teatrul „Bulandra”, Sala „Liviu Ciulei” – Şcoala nevestelor de Molière, regia: Cristian Juncu, Teatrul Naţional Târgu-Mureş, Compania „Liviu Rebreanu” – 2h 30 min cu pauză / Creatori şi teatre în spectacol

 

 

Vineri, 1 noiembrie

 

18.00 Opera Naţională Bucureşti – Pescăruşul de A.P. Cehov, regia: Yuri Kordonsky, Teatrul German de Stat Timişoara – 3h 10 min cu pauză / Creatori şi teatre în spectacol

 

18.00 Teatrul „Bulandra”, Sala „Liviu Ciulei” – Şcoala nevestelor de Molière, regia: Cristian Juncu, Teatrul Naţional Târgu-Mureş, Compania „Liviu Rebreanu” – 2h 30 min cu pauză / Creatori şi teatre în spectacol

 

18.00 Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” Scene din viaţa insectelor – mister psihedelic muzical –  de Karel şi Josef Čapek,  direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză, Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” – 1h 20 min fără pauză / Creatori şi teatre în spectacol

 

 

 

20.00  Teatrul de Comedie, Sala „Radu Beligan” – Paparazzi sau Cronica unui răsărit de soare avortat de Matei Vişniec, regia: Ovidiu Caiţa, Teatrul de Nord Satu Mare – 1h 40 min fără pauză / Teatrul de mâine

 

22.00 UNTEATRU – Un tramvai numit dorinţă de Tennessee Williams, regia: Andrei şi Andreea Grosu, UNTEATRU Bucureşti – 1h 40 min fără pauză / Teatrul de mâine

 

 

Sâmbătă, 2 noiembrie

 

17.00 Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” Scene din viaţa insectelor – mister psihedelic muzical –  de Karel şi Josef Čapek,  direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză, Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” – 1h 20 min fără pauză / Creatori şi teatre în spectacol

 

19.00 Teatrul „Nottara”, Sala „George Constantin” (Studio) – Gardenia de Elżbieta Chowaniec, regia: Gábor M. Koltay, Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” Timişoara – 1h 40 min fără pauză / Actorii, în prim-plan

 

21.00 Teatrul de Comedie, Sala Nouă – Urâtul de Marius von Mayenburg, regia: Vlad Cristache, Teatrul de Comedie Bucureşti – 1h 40 min fără pauză / Teatrul de mâine

 

21.30 Teatrul Odeon, Sala Majestic – Adam şi Eva, după Liviu Rebreanu, regia: Alexander Hausvater, Teatrul Naţional Timişoara – 1h 20 min fără pauză / Creatori şi teatre în spectacol

 

 

Duminică, 3 noiembrie

17.00 şi 21.00 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Pictură – Beznă de mină de Csaba Székely, regia: Aba Sebestyén, Studioul Yorick şi Teatrul Naţional Târgu-Mureş, Compania „Tompa Miklós” – 1h 40 min fără pauză / Creatori şi teatre în spectacol

 

18.00 Teatrul „Nottara”, Sala „George Constantin” (Studio) – Gardenia de Elżbieta Chowaniec, regia: Gábor M. Koltay, Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” Timişoara – 1h 40 min fără pauză / Actorii, în prim-plan

 

19.00  Teatrul „Bulandra”, Sala „Liviu Ciulei” – Îngropaţi-mă pe după plintă de Paul Sanaev, regia: Yuri Kordonsky, Teatrul „Bulandra” Bucureşti – 3h 30 min cu pauză / Focus – Arta Actorului: Mariana Mihuţ

 

20.30 Teatrul Odeon, Sala Majestic – Adam şi Eva, după Liviu Rebreanu, regia: Alexander Hausvater, Teatrul Naţional Timişoara – 1h 20 min fără pauză / Creatori şi teatre în spectacol

Published in: on 19 Septembrie 2013 at 22:00  Lasă un comentariu  

Programul actualizat al Festivalului Naţional de Teatru


 

Programul actualizat al Festivalului Naţional de Teatru

Vineri, 26 octombrie

18.00 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Mare

Deschiderea Festivalului Naţional de Teatru

D’ale noastre, un spectacolde Gigi Căciuleanu, Teatrul Naţional Bucureşti – 1h 20min fără pauză  / 2012 – „Al matale, Caragiale”…

20.30 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Mică Doi x doi (spectacol coupé: Tigrulde Murray Schisgall şi Amantulde Harold Pinter), regia Vlad Stănescu, Teatrul Naţional Bucureşti – 2h 10min cu pauză / Actorii în prim-plan

22.20 Radio România Cultural – D’ale carnavaluluide I.L. Caragiale,regia artistică Gavriil Pinte, Radio România Cultural – 1h 40min / FNT On Air

Sâmbătă, 27 octombrie

15.00 Muzeul Curtea Veche – Spre Damasc –  workshop coordonat de Cătălina Buzoianu şi susţinut împreună cu Mircea Florian (muzică) şi Darie Armin Alexandru (video) / Ateliere

18.00 şi 21.00 ArCuB Cină cu prieteni de Donald Margulies, regia Claudiu Goga, producţie ArCuB – 2h fără pauză / Actorii în prim-plan

18.00 Teatrul Metropolis Îngeri în Americade Tony Kushner, direcţia de scenă Victor Ioan Frunză, Teatrul Metropolis Bucureşti (Partea I – „Sfârşitul lumii e aproape”)– 2h 30min cu pauză / De toate pentru toţi

18.00 şi 21.00 Teatrul Odeon, Sala Studio Poveşti de familiedeBiljana Srbljanovic, regia Vlad Cristache, Teatrul „Maria Filotti”, Brăila – 1h 30min fără pauză / Teatrul de mâine

20.30 Teatrul Odeon, Sala MareHedda Gablerde Henrik Ibsen, regia Andrei Şerban, Teatrul Maghiar de Stat Cluj – 2h 40min fără pauză / 2012 – Strindberg, înaintaşi, urmaşi

21.00 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Mică Doi x doi (spectacol coupé: Tigrulde Murray Schisgall şi Amantulde Harold Pinter), regia Vlad Stănescu, Teatrul Naţional Bucureşti – 2h 10min cu pauză / Actorii în prim-plan

22.20 Radio România Cultural – Momente şi schiţede I.L. Caragiale, regia artistică Ion Vova, Radio România Cultural – 1h 20 min / FNT On Air

Duminică, 28 octombrie

15.00 Muzeul Curtea Veche – Spre Damasc –  workshop coordonat de Cătălina Buzoianu şi susţinut împreună cu Mircea Florian (muzică) şi Darie Armin Alexandru (video) / Ateliere

18.00 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala MareVisul unei nopţi de vară deWilliamShakespeare, regia Radu Afrim, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi – 3h fără pauză / De toate pentru toţi

18.00 Teatrul Metropolis Îngeri în Americade Tony Kushner, direcţia de scenă Victor Ioan Frunză, Teatrul Metropolis Bucureşti (Partea a-II-a – „Perestroika”)– 2h 45min cu pauză / De toate pentru toţi

18.00 Teatrul Odeon, Sala Mare Hedda Gablerde Henrik Ibsen, regia Andrei Şerban, Teatrul Maghiar de Stat Cluj – 2h 40min fără pauză / 2012 – Strindberg, înaintaşi, urmaşi

21.30 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Mică Două loturi, după I.L. Caragiale, regiaAlexandru Dabija, Teatrul Naţional Bucureşti – 1h 15min fără pauză / 2012 – „Al matale, Caragiale”…

22.00 Teatrul Naţional Bucureşti – Atelier pe şantier. Shakespeare, Caragiale.Academia Itinerantă Andrei Şerban, ediţia Mogoşoaia, iulie 2012 / Ateliere

22.20 Radio România Cultural – Două loturi de I.L. Caragiale, dramatizarea radiofonică Dumitru Şt.Rădulescu, regia artistică Dan Puican, Radio România Cultural – 1h 15min  / FNT On Air

Luni, 29 octombrie

15.00 Muzeul Curtea Veche – Spre Damasc –  workshop coordonat de Cătălina Buzoianu şi susţinut împreună cu Mircea Florian (muzică) şi Darie Armin Alexandru (video) / Ateliere

 

17.00 şi 20.00 Opera Naţională Bucureşti Gianni Schicchide Giacomo Puccini, regia Silviu Purcărete, Teatrul Maghiar de Stat Cluj – 1h 20min fără pauză / Focus: Silviu Purcărete – un univers regizoral

18.00 şi 21.30 Teatrul „Bulandra”, Sala „Liviu Ciulei” Năpasta de I.L. Caragiale, regia Cristi

Juncu, Teatrul „Toma Caragiu”, Ploieşti – 1h 25min fără pauză / 2012 – „Al matale, Caragiale”…

19.00 Teatrul „Bulandra”, Sala „Toma Caragiu” Lear(a)de William Shakespeare, regia Andrei Şerban, Teatrul „Bulandra”, Bucureşti – 2h fără pauză / De toate pentru toţi

20.00 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Mică Două loturi, după I.L. Caragiale, regiaAlexandru Dabija, Teatrul Naţional Bucureşti – 1h 15min fără pauză / 2012 – „Al matale, Caragiale”…

22.20 Radio România Cultural – Năpastade I.L. Caragiale, adaptarea şi regia artistică Constantin Moruzan, Radio România Cultural – 1h 13min / FNT On Air

Marţi, 30 octombrie

15.00 Muzeul Curtea Veche – Spre Damasc –  workshop coordonat de Cătălina Buzoianu şi susţinut împreună cu Mircea Florian (muzică) şi Darie Armin Alexandru (video) / Ateliere

18.00 şi 21.30 Teatrul Odeon, Sala StudioCasa M, un spectacol de Luminiţa Ţîcu, Centrul de Arte Coliseum, Chişinău – 1h 20min fără pauză / Teatrul de mâine

20.00 Teatrul ACTJocuri în curtea din spatede Edna Mazya, regia Bobi Pricop, Teatrul ACT, Bucureşti – 1h fără pauză / Teatrul de mâine

20.30 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Mare Ultima zi a tinereţii,după Tadeusz Konwicki, regia Yuri Kordonsky, Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu – 2h 15min fără pauză / De toate pentru toţi

20.30 Teatrul Odeon, Sala MareDomnişoara Iulia de August Strindberg, regia Felix Alexa, Teatrul Maghiar de Stat Cluj – 1h 40min fără pauză / 2012 – Strindberg, înaintaşi, urmaşi

21.30 Opera Naţională BucureştiMizantropulde Molière, regia Gábor Tompa, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi – 2h cu pauză / De toate pentru toţi

22.20 Radio România CulturalDomnişoara Iulia de August Strindberg, traducere de Viorel Vizureanu, adaptare radiofonică de Costin Tuchilă, regia artistică Liviu Lucaci şi Vasile Manta, Radio România Cultural – 1h 30min / FNT On Air

Miercuri, 31 octombrie

15.00 Muzeul Curtea Veche – Spre Damasc –  workshop coordonat de Cătălina Buzoianu şi susţinut împreună cu Mircea Florian (muzică) şi Darie Armin Alexandru (video) / Ateliere

16.00 Teatrul Foarte Mic – Paştele – spectacol lectură instalaţie realizat de Ana Boariu şi Oana Rill / Ateliere

17.00 şi 20.00  Opera Naţională Bucureşti Carmina Buranade Carl Orff, regia Gigi Căciuleanu, Teatrul Naţional Târgu-Mureş – 1h 20min fără pauză / De toate pentru toţi

18.00 şi 22.00 Club „La Scena” CUPLUtoniu – Furiile & Marele războide Neil LaBute, regia Radu Alexandru Nica,Teatrul German de Stat Timişoara – 1h 30min fără pauză / De toate pentru toţi

18.00 Teatrul Odeon, Sala MareDomnişoara Iulia de August Strindberg, regia Felix Alexa, Teatrul Maghiar de Stat Cluj – 1h 40min fără pauză / 2012 – Strindberg, înaintaşi, urmaşi

20.30 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Mare Ultima zi a tinereţii,după Tadeusz Konwicki, regia Yuri Kordonsky, Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu – 2h 15min fără pauză / De toate pentru toţi

22.00 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala MicăFata din curcubeu,cu Tania Popa, un spectacol de Lia Bugnar, Teatrul Naţional Bucureşti – 1h 20min fără pauză / Actorii în prim-plan

22.00 Radio România CulturalNocturnele lu’ Leonida, scenariu radiofonic de Alexa Visarion inspirat de universul Caragiale, Radio România Cultural – 1h 17min / FNT On Air

Joi, 1 noiembrie

15.00 Muzeul Curtea Veche – Spre Damasc –  workshop coordonat de Cătălina Buzoianu şi susţinut împreună cu Mircea Florian (muzică) şi Darie Armin Alexandru (video) / Ateliere

18.00 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala MicăFata din curcubeu,cu Tania Popa, un spectacol de Lia Bugnar, Teatrul Naţional Bucureşti – 1h 20min fără pauză / Actorii în prim-plan

18.00 şi 21.30 Teatrul Naţional, Sala Multimedia Înainte de pensionare de Thomas Bernhard, regia Christian Papke, Teatrul Naţional Timişoara – 2h fără pauză / 2012 – Strindberg, înaintaşi, urmaşi

20.30 Teatrul Odeon, Sala Mare Ţinuturile joasedeHerta Müller, regia Niky Wolcz, Teatrul German de Stat Timişoara – 1h 45min fără pauză / De toate pentru toţi

22.20 Radio România Cultural – Mofturi de I.L. Caragiale (fragmente din Moftul român, Moftangii, Politică, Temă şi variaţiuni, Gogoşi, Mitică, Diverse, Eclipse, Telegrame, Succesul „Moftului român”), realizatori Costin Tuchilă şi Vasile Manta, Radio România Cultural – 1h 18min / FNT On Air

Vineri, 2 noiembrie

15.00 Muzeul Curtea Veche – Spre Damasc –  workshop coordonat de Cătălina Buzoianu şi susţinut împreună cu Mircea Florian (muzică) şi Darie Armin Alexandru (video) / Ateliere

18.00 şi 21.30 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala MareCălătoriile lui Gulliver,exerciţii scenice inspirate din opera lui Jonathan Swift, regia Silviu Purcărete, Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu – 1h 25 min fără pauză / Focus: Silviu Purcărete – un univers regizoral

18.00 Teatrul Odeon, Sala Mare Ţinuturile joasedeHerta Müller, regia Niky Wolcz, Teatrul German de Stat Timişoara – 1h 45min fără pauză / De toate pentru toţi

18.00 şi 21.30 Opera Naţională BucureştiViaţa e visde Calderón de la Barca, regia Mihai Măniuţiu,Teatrul Naţional Timişoara – 1h 30min fără pauză / De toate pentru toţi

19.00 Teatrul „Bulandra”, Sala „Toma Caragiu” Lear(a)de William Shakespeare, regia Andrei Şerban, Teatrul „Bulandra”, Bucureşti – 2h fără pauză / De toate pentru toţi

20.00 Teatrul Metropolis – Vocea umanăde Jean Cocteau, cu Oana Pellea, regia Sanda Manu, Teatrul Metropolis, Bucureşti – 1h fără pauză / Actorii în prim-plan

22.20 Radio România Cultural – Dansul morţiide August Strindberg, regia artistică Titel Constantinescu, Radio România Cultural – 1h 07min / FNT On Air

Sâmbătă, 3 noiembrie

15.00 Muzeul Curtea Veche – Spre Damasc –  workshop coordonat de Cătălina Buzoianu şi susţinut împreună cu Mircea Florian (muzică) şi Darie Armin Alexandru (video) / Ateliere

17.00 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Mică O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, regia Mihai Mălaimare, Teatrul Masca, Bucureşti – 45min  fără pauză / 2012 – „Al matale, Caragiale”…

18.00 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Mare O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale, regia Mircea Cornişteanu, Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova – 1h 30min  fără pauză / 2012 – „Al matale, Caragiale”…

18.00 Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” Familia Tót de István Örkény, direcţia de scenă Victor Ioan Frunză,Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti – 2h 30min cu pauză / De toate pentru toţi

20.00 Teatrul Metropolis – Vocea umanăde Jean Cocteau, cu Oana Pellea, regia Sanda Manu, Teatrul Metropolis, Bucureşti – 1h fără pauză / Actorii în prim-plan

20.00 Teatrul ACTJocuri în curtea din spatede Edna Mazya, regia Bobi Pricop, Teatrul ACT, Bucureşti – 1h fără pauză / Teatrul de mâine

21.30 Teatrul „Bulandra”, Sala „Liviu Ciulei” Aşteptându-l pe Godot de Samuel Beckett, regia Silviu Purcărete, Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu – 2h cu pauză / Focus: Silviu Purcărete – un univers regizoral

21.30 Opera Naţională BucureştiNeînţelegerea de Albert Camus, regia László Bocsárdi,Teatrul German de Stat Timişoara – 1h 50min fără pauză / De toate pentru toţi

22.20 Radio România CulturalO noapte furtunoasă de I.L. Caragiale, adaptarea radiofonică şi regia artistică Alexa Visarion, Radio România Cultural – 1h 19min  / FNT On Air

Duminică, 4 noiembrie

17.00 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Mică O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, regia Mihai Mălaimare, Teatrul Masca, Bucureşti – 45min fără pauză / 2012 – „Al matale, Caragiale”…

17.00 şi 20.00 Teatrul Odeon, Sala Mare Insula,după Gellu Naum, spectacol-concert de Ada Milea, Teatrul Naţional Cluj-Napoca – 1h fără pauză / De toate pentru toţi

18.00 Teatrul „Bulandra”, Sala „Liviu Ciulei” Aşteptându-l pe Godot de Samuel Beckett, regia Silviu Purcărete, Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu – 2h cu pauză / Focus: Silviu Purcărete – un univers regizoral

18.00 Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” Familia Tót de István Örkény, direcţia de scenă Victor Ioan Frunză,Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti – 2h 30min cu pauză / De toate pentru toţi

18.00 Opera Naţională BucureştiNeînţelegerea de Albert Camus, regia László Bocsárdi,Teatrul German de Stat Timişoara – 1h 50min fără pauză / De toate pentru toţi

21.30 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Mare

Închiderea Festivalului Naţional de Teatru

Măsură pentru măsură de William Shakespeare, regia Silviu Purcărete, Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova – 2h 20 min cu pauză / Focus: Silviu Purcărete – un univers regizoral

22.00 Radio România CulturalO scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, adaptarea radiofonică şi regia artistică Sică Alexandrescu, Radio România Cultural – 2h / FNT On Air

*În perioada 26 octombrie – 4 noiembrie, la adresa http://www.eteatru.ro puteţi asculta prima traducere şi montare integrală în limba română a trilogiei Drumul spre Damasc de August Strindberg,  traducerea, adaptarea radiofonică şi regia Ilinca Stihi, producţie din 2009 a Teatrului Naţional Radiofonic. Partea I (2h26′), Partea II (2h09′), Partea III (2h43′).

Published in: on 13 Octombrie 2012 at 20:08  Comments (3)  

Bilete la D’ALE CARNAVALULUI!


Cei care doresc bilete la această piesă, le pot solicita aici pe blog!

Piesa se va juca luni, 11 iunie 2012, pe scena Operei bucureștene!

Spectacolul regizat de Silviu Purcărete la Sibiu este o montare fidelă a textului scris de Ion Luca Caragiale şi aduce pe scenă lumea carnavalului şi a bâlciului într-un vârtej de situaţii comice construite în jurul unor complicaţii amoroase. Scenele sunt construite viu, cu o forţă populară, în care muzica originală compusă de Vasile Şirli devine un element decisiv în articularea mesajului. Tensiunea şi misterul fiecărei replici sunt susţinute prin jocul de lumini creat de regizor şi de scenograful Dragoş Buhagiar, cel care semnează costumele şi decorul din acest spectacol. Ca un factor inedit, muzica din spectacol este interpretată live de actorii teatrului reuniţi de această dată într-un ansamblu muzical: Ema Veţean (sax alto), Veronica Arizancu (sax alto), Codruţa Vasiu (acordeon), Emöke Boldizsar (flaut), Eva Ungvari (flaut), Vlad Robaş (vioară),Tomohiko Kogi (vioară), Claudiu Fălămaş (trompetă) şi Liviu Vlad (tobe).

Universul fascinant susţinut de comicul de situaţie este construit prin jocul actorilor Nicu Mihoc (Nae Grimea), Constantin Chiriac (Iancu Pampon), Adrian Matioc (Mache Răzăchescu, „Crăcănel”), Marius Turdeanu (Iordache, calfă la Girimea), Liviu Pancu (Catindatul), Cristian Stanca (Ipistatul), Cristina Ragos (Didina Mazu), Raluca Iani (Didina Mazu), Serenela Mureşan (Didina Mazu), Ofelia Popii (Miţa Baston), Pali Vecsei (un chelner) precum şi Mihai Coman, Florin Coşuleţ, Adrian Neacşu, Cătălin Pătru, Edi Pătraşcu, Viorel Raţă, Cristina Stoleriu. Spectacolul „ D’ale carnavalului” marchează cel de-al cincilea text românesc montat în stagiunea 2010 – 2011 de la Sibiu ca parte a strategiei de promovare a valorilor cultural-artistice autohtone. Silviu Purcărete priveşte cu îngăduinţă sau chiar cu simpatie personajele lui Caragiale, înscenând nişte situaţii de viaţă perfect verosimile, în care se pot regăsi atât actorii care le interpretează, cât şi spectatorii care le urmăresc.

Published in: on 6 Iunie 2012 at 18:55  Lasă un comentariu  

Începe FNT sub lumina lui Cehov!


Ediţia 2011 a Festivalului Naţional de Teatru (FNT), care se va desfăşura la Bucureşti, între 28 octombrie şi 6 noiembrie, va cuprinde unele dintre cele mai bune spectacole româneşti ale momentului.

 

 

Iată spectacolele pe care le puteţi vedea în Festivalul Naţional de Teatru:

Focus: Andrei Şerban – Cehoviziuni

Ivanov de A.P. Cehov, Teatrul „L.S. Bulandra” Bucureşti
Strigăte şi şoapte de Ingmar Bergman, Teatrul Maghiar de Stat Cluj
Trei surori de A.P. Cehov, Teatrul Naţional Budapesta (invitat din străinătate)
Unchiul Vanea de A.P. Cehov, Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Spectacole tematice

Caligula de Albert Camus, Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova, regia: László Bocsárdi
Cântăreaţa cheală şi Lecţia de Eugène Ionesco, Teatrul de Comedie Bucureşti, regia: Victor Ioan Frunză
D’ale carnavalului de I.L. Caragiale, Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu, regia: Silviu Purcărete

Despre iubire la om, după A.P. Cehov, Teatrul Dramatic „Sică Alexandrescu” Braşov, regia: Alexandru Dabija
Furtuna de William Shakespeare, Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” Bucureşti, regia: Victor Ioan Frunză
Galaxia Švejk, după Jaroslav Hašek, Teatrul Ţăndărică Bucureşti, regia: Alexander Hausvater
Îngropaţi-mă pe după plintă, după Pavel Sanaev, Teatrul „L.S. Bulandra” Bucureşti, dramatizarea şi regia: Yuri Kordonsky

Însemnările unui necunoscut, după F.M. Dostoievski, Teatrul „L.S. Bulandra” Bucureşti, regia: Alexandru Darie

Leonce şi Lena de Georg Büchner, Teatrul Maghiar de Stat Cluj, regia: Gábor Tompa
Macbeth
(un studiu) de William Shakespeare, Teatrul Naţional Bucureşti (Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava”), regia: Radu Penciulescu
Mai întâi te naşti
de Line Knutzon, Teatrul „Andrei Mureşanu” Sfântu Gheorghe, regia: Radu Afrim

Metoda, după Metoda Grönholm de Jordi Galcerán, Teatrul „C.I. Nottara” Bucureşti, regia: Theodor Cristian Popescu

Mountainbikers de Volker Schmidt, Teatrul German de Stat Timişoara, regia: Radu Alexandru Nica
Neguţătorul din Veneţia de William Shakespeare, Teatrul „Tamási Áron” Sfântu Gheorghe, regia: László Bocsárdi
Platonov de A.P. Cehov, Teatrul Naţional Târgu-Mureş, compania „Tompa Miklós”, regia: Zsolt Harsányi

Dans în teatru

Crazy stories in the city, Teatrul Foarte Mic Bucureşti, un spectacol de Arcadie Rusu
Nevestele vesele din Windsor de William Shakespeare, Teatrul Metropolis Bucureşti, regia: Alexandru Tocilescu
Othello şi prea iubita lui Desdemona, după William Shakespeare, Teatrul de Mişcare Stúdió M Sfântu Gheorghe, regia: Mihai Măniuţiu
Yerma de Federico Garcia Lorca, Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, regia: László Béres

Teatrul de mâine

9 grade la Paris, Teatrul Act Bucureşti, un spectacol de Peter Kerek
Blifat de Gabriel Pintilei, Teatrul Odeon Bucureşti, regia: Alexandru Mihail
Purificare de Petr Zelenka, Teatrul Naţional Bucureşti, regia: Alexandru Mâzgăreanu
TV for dummies de Mona Bozdog şi Mihaela Michailov, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi, regia: Ioana Păun

În prim-plan, actorul

Absolut!, după Ion Creangă, Teatrul Act Bucureşti
Emigranţii de Slawomir Mrožek, Club La Scena Bucureşti
Felii de Lia Bugnar, Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu

 

 

 

 

Published in: on 2 Octombrie 2011 at 20:16  Lasă un comentariu  

Viva Puccini!


Florin Tudose

Aşteptam cu entuziasm să particip la spectacolul Turandot al Operei Naţionale Bucureşti, creaţie pe care nu o văzusem incă pe scenă.  Trebuie să recunosc că soluţiile scenografice ale Vioricăi Petrovici, dublate cu proiecţiile generatoare de atmosferă de pe fundal au fost suficient de sugestive pentru ca producţia să fie cât se poate de credibilă.

De la început, ţin să menţionez că, la reuşita acestui concert-spectacol, contribuţia primordială i-a aparţinut tânărului dirijor Tiberiu Soare, care a preluat o grea sarcină de care s-a achitat excelent. In prezent se impune ca o certitudine a unei baghete sigure, posedând reale calităţi de muzician serios implicat în tot ceea ce face, atent la nuanţe, la o stilistică impusă de partitură. Trebuie să recunoaştem că opera propusă este o lucrare dificilă în repertoriul puccinian, implicând un ansamblu coral de amploare, prezent mai tot timpul pe scenă. Coordonarea cu rigoare şi profesionalism a fost asigurată în cele mai bune condiţii de Tiberiu Soare.

De această dată a fost rândul sopranei Madeleine Pascu să debuteze în rolul titular, iar invitat special în spectacol a fost tenorul bulgar Kamen Chanev, care a întruchipat personajul lui Calaf.

Madeleine Pascu, în dificilul rol al prinţesei Turandot, pe care o cunoşteam din alte evoluţii dificile ale repertoriului operei, are, într-adevăr, voce de Turandot, bine timbrată, cu un acut sigur şi cu egalitate în toate registrele. Are şi experienţa unor spectacole prezentate în diverse teatre din afara ţării cu acest rol. Putem afirma fără rezerve că ea poate cânta această partitură pe orice scenă a lumii făcând onoare şcolii româneşti de canto.

O menţiune specială trebuie s-o facem pentru Florin Diaconescu, care în rolul împăratului Altoum a demonstrat profesionalism, dar mai ales faptul că un artist important ştie să interpreteze atât marile roluri din repertoriu cât şi acele apariţii secundare cărora le acordă aceeaşi importanţă pe plan artistic.

Nu putem trece cu vederea excelenta prestaţie a corului care a sunat mai frumos decât oricând. Maestrul Stelian Olariu se impune, după opinia mea, cu discretie si profesionalism. Impresionant a fost şi corul de copii pregătit de maestrul Vasile Corjos.

Crina Zancu in rolul sclavei Liu smulge aplauze meritate la fiecare partitura interpretata sensibil. Ministrii Ping, Pang si Pong formeaza un personaj colectiv popular, care vorbeste despre nostalgia vietii simple din afara protocolului si cruzimii de la curtea imperiala.


Povestea romantica (avand la baza o opera de Schiller) este cunoscuta, de asemenea si amanuntul biografic ca Giaccomo Puccini (1858-1924) a scris “Turandot” doar pana la scena sinuciderii blandei Liu, ultimele pagini fiind compuse de Franco Alfano dupa notele maestrului. Arii din ultima opera a lui Puccini au devenit pagini de mare popularitate (“Nessun dorme”, “Vincero” s.a.), totusi, opera in ansamblul ei a fost interpretata destul de rar, din cauza dificultatii partiturilor.

Corul ONB dirijat de  Stelian Olariu este de asemenea la inaltime, intr-o opera unde acest element are un rol foarte important (doua din cele trei acte se incheie cu partituri de cor). Intreaga opera este strabatuta de un fior de veneratie tematoare pentru casa imperiala, foarte bine redat de coruri: fiindca exista, pe langa corul mare, corul de copii, condus de maestrul Vasile Corjos.

 

Turandot este, cu siguranta, cea mai complexa opera pucciniana in ceea ce priveste armonia si orchestratia. Conflictul dintre hieratica printesa si misteriosul sau pretendent este oglindit intr-o adevarata batalie a tonalitatilor si culorilor instrumentale. Liu confera, dincolo de aceasta textura polimorfa, o serenitate tragica lipsita de orice urma de patetism, in fine trio-ul mastilor aduce o atmosfera de mister sacru in ordinea generala a lucrarii”, spunea Tiberiu Soare.

Published in: on 15 Martie 2011 at 18:06  Lasă un comentariu  

Teatrul Mic- „Portretul Doamnei T.”- Tentatia Teatrului Total!


Articolul de mai jos va aparea in numarul urmator al revistei TOMIS.

E întuneric, se aude Leonard Cohen şi un sunet uşor de baston. Doamna T intră, se aşază pe fotoliu, îşi toarnă whisky într-un pahar şi se lasă „vrăjită“ de muzică. Sună la uşă. Mult, insistent. A venit un tânăr domn să-i facă portretul. De aici, dialogul spumos, naturaleţea interpretării şi vocea de neegalat a marii actriţe te pătrund şi-ţi dau senzaţia că priveşti pe gaura cheii o scenă din sufrageria doamnei Olga Tudorache.

Portretul Doamnei T“ este a treia piesă scrisă de Ana-Maria Bamberger pentru Olga Tudorache, după „Noiembrie“ şi „Peşte cu mazăre“ – piesă care se joacă la Teatrul Metropolis.

O potrivire de dincolo de ceea ce poţi explica simplu în cuvinte şi care nu încetează să ne mire, uneori cu oarecare spaimă, dar, mai ales, cu mereu surprinzătoare bucurii“, spune Bamberger despre colaborarea cu marea actriţă. Olga Tudorache e de aceeaşi părere, iar de data aceasta nu s-a mai simţit într-un rol. „Piesa aceasta este cu adevărat povestea mea. Nu am jucat nicio clipă un personaj pentru că nu era nevoie“, mărturiseşte Doamna T, îndemnându-i pe cei care vor să ştie ceva despre ea să vină s-o vadă jucând.

Chiar dacă naturaleţea actriţei face ca personajul să treacă dincolo de scenă, vocea sufleurului, care s-a auzit destul de clar la prima reprezentaţie, o duce pe Doamna T înapoi în apartamentul ei din Bucureşti. Momentele de tandreţe, cele amuzante, cele de meditaţie sau de amintire pleacă de la replica „Cine te-a trimis?“. Întrebarea la care Doamna T caută răspunsul până la final şi i-l cere, la fel de insistent cum a sunat el la uşa ei, dar mai discret, tânărului Marius, pictorul care face portrete. De-a lungul zilelor care trec „la treabă“, cele două personaje îşi povestesc vieţile, bătrâna actriţă dând lecţii de viaţă, tânărul pictor încercând să nu le asimileze şi să trăiască după propriile-i criterii.

Povestea este simplă şi, totodată, complicată, ca orice poveste de viaţă. Şi totul pare să provină din interpretarea unui celebru cântec al lui Leonard Cohen, „Faimosul loden albastru” (Famous Blue Raincoat), ale cărui triste versuri dezvăluie şi ascund o tristă poveste de dragoste şi infidelitate. Cântecul străbate piesa de la început până la sfârşit. Conceput ca o scrisoare, textul pare a fi adresat, de către cel ce semnează la final L. Cohen, prietenului („my brother, my killer”) care a trăit o poveste de dragoste cu soţia lui, poveste înţeleasă şi acceptată de soţ ca făcând parte din viaţă, poveste care, paradoxal, nu distruge afecţiunea celui trădat faţă de infideli.

Piesa „Portretul Doamnei T” începe cu un pictor care vine la uşa actriţei octogenare Doamna T. pentru a-i face portretul, la comanda unui necunoscut al cărui nume se promite revelat la terminarea tabloului. După ce îl refuză categoric, din inerţia prizonieratului în propria singurătate, bătrâna actriţă se lasă convinsă a-i poza – ori din curiozitate, ori din cauza asemănării pictorului cu fiul ei pierdut prin lume, ori întrezărind posibilitatea comunicării cu o altă fiinţă omenească.

Începe o serie de şedinţe în cadrul cărora se creează un anumit gen de intimitate între artist şi subiectul artei sale. Fără ca relaţia de confidenţă să fie declarativă, cei doi îşi mărturisesc cele mai profunde trăiri.

Cu dezinvoltură şi farmec, Doamna T retrăieşte, alături de tânărul pictor, toate sentimentele încercate într-o viaţă de om, de la durerea pierderii tatălui, până la fiorul adolescentin al primei iubiri, dragostea maternă, sfâşierea despărţirii de propriul copil şi durerea de a fi judecată de el, suferinţele despărţirilor de oamenii iubiţi, unele disimulate cu umor şi spirit ludic aproape tineresc, altele înecate într-o înghiţitură de whisky cu miros de ploşniţă sau ascunse de fumul de ţigară.

La rândul lui, confidentul îşi povesteşte drama de a iubi, încă şi fără speranţă, o femeie care l-a părăsit pentru a-şi urma marea dragoste, act de infidelitate înţeles şi acceptat, aidoma cu cel din cântecul lui Leonard Cohen. Coincidenţele de vârste şi de nume dezvăluie, în cele din urmă, că bărbatul pe care femeia iubită de pictor l-a urmat este fiul Doamnei T, şi tot el este acela care a comandat portretul şi este aşteptat să-l ia din casa mamei sale.

Doamna Olga Tudorache îşi interpretează cu incredibilă vitalitate personajul în piesa pe care o defineşte ca propria sa poveste, iar tânărul său partener, actorul Lucian Nuţă, o acompaniază cu empatie şi se lasă condus într-un damen vals trist şi fermecător.

Despre celebra actriţă, regizoarea Cătălina Buzoianu afirma: „Olga Tudorache este un taifun, o tornadă, un fenomen cosmic, este un om, este o femeie, este o mamă extraordinară şi o profesoară de excepţie. Farmecul şi temperamentul ei sunt tandre şi ucigătoare în acelaşi timp. Olga este un caracter desăvârşit. Cred că nu se poate vorbi despre ea decât la superlativ. Este iubită şi niciodată detestată, ceea ce pare neverosimil în lumea noastră, dar nu cred că se poate spune despre ea decât Miracolul Olga…”.

Cu maiestrie, Olga Tudorache imbina comicul – ironia si autoironia – cu dramaticul – tristetea singuratatii, uitarea si neimplinirile sentimentale. Doamna T. este aparent doar o femeie ferma, transanta, ea se apropie, usor, sensibil, de pictor si incepe sa-l integreze imaginii fiului sau.
Si in „Portretul Doamnei T.“, ca si in celelalte spectacole in care joaca acum, Olga Tudorache ofera ceea ce se poate numi un „spectacol de actor“. In peisajul nostru teatral foarte rari sint cei care isi permit sa sustina o serie de astfel de spectacole, ce solicita forta unui talent urias, unicat. Doamna, regina a teatrului nostru, detine acest har, iar in fata sa aplauzele sunt doar un gest minor de plecaciune; intilnirea cu Olga Tudorache a oricarui spectator va ramine marcata in memorie. A avut prilejul de a admira un fenomen artistic!

 

FLORIN TUDOSE

Published in: on 9 Martie 2011 at 13:38  Comments (5)  

Teatrul ACT- „Acasă la tata”- cand teatrul e ca viata…


Inca de la inaugurarea sa, insa cu precadere din  ianuarie 2000,  Teatrul ACT nu a facut decat sa raspunda unui orizont de asteptare, caracteristic atat publicului de teatru din Romania, cat si mai ales tinerilor regizori si actori, reuniti sau nu in cadrul unor companii independente, care au reusit, prin Teatrul ACT, sa isi joace sansa: sansa de a face altceva… altcum.

Teatrul ACT a incurajat si amplificat acest orizont de asteptare si, impreuna cu partenerii sai, a oferit si ofera in continuare spectatorilor o alternativa, acestia avand la randul lor ocazia de a participa la un alt fel de spectacol, ACT fiind prin urmare privit ca un loc privilegiat al teatrului alternativ, o oaza a initiativei private in materie de teatru.

Ce caută lumea când se duce la Teatrul ACT? Un alt fel de a juca decât în teatrele mari şi fosilizate; naturaleţe, simplitate; un mod nou de a se adresa – cel al lumii de azi -, actorie modernă fără declamaţii teatrale şi ţipete de mâna a treia, fără patetism, fără „lacrima (searbădă!) din colţul ochiului”. Un limbaj viu, colorat, suculent şi un text care să vorbească despre adevărurile lumii. Mari şi mici. Cu atât mai bine când sunt mari.

Dramaturgul Mimi Branescu are, printre altele, doua calităţi: a gasit o zonă socială „virgină” pentru scriitori şi are nerv si verb. Brănescu este ceea ce americanii numesc dialoghist, cel răspunzător de înţelepciunea, umorul şi spontaneitatea personajelor marca Hollywood (orice peliculă americană este digerabilă datorită dialogurilor). Textele lui Brănescu nu pretind că au miza majoră absolută nici vreo estetică avangardistă, dar sunt focusate în socialul nespectaculos, în cotidian şi bine scrise, cu atenţie la structură, personaje şi limbaj. Naturaleţea vorbirii, cuvintele care „sună” bine în gura personajelor, replica vânoasă, firească, acestea sunt atuurile lui Mimi Brănescu.

„Acasă la tata” este unul din textele sale reuşite, unde „acasă” e Teatrul Act şi „tata” e Marcel Iureş. „Actul” i-a consacrat tânărului scriitor un program de trei piese, aceasta fiind ultima parte a trilogiei (după Flori, fete, filme sau băieţi montat de Vlad Massaci şi Dumnezeul de a doua zi montat de Claudiu Goga). Sub regia inteligentă, sigură şi discretă a lui Alexandru Dabija (calităţi de excepţie ale regizorului, singular în peisajul teatral românesc din punctul ăsta de vedere), actorii scot din uitare lumea din Lehliu, poate nu atât de savuroasă cum ne-o aminteam, dar vie.

Capitalismul a ajuns şi în Lehliu, la fel şi uitarea. Cei rămaşi acasă se mulţumesc să supravieţuiască, visând neştiut la ce ar fi putut face dacă… Cei plecaţi par să fi reuşit în viaţă, ca o răzbunare, în numele celor rămaşi. Eşecul e individual, reuşita e comună. Doar că viaţa e la fel peste tot şi „a reuşi” sau „a rata” sunt noţiuni care ţin nu de spaţiul exterior, ci de cel interior. Mimi Brănescu scrie despre lucrurile simple care ne alcătuiesc viaţa: despre cum iubim pe cel care nu ne iubeşte şi cum ne iubeşte cel pe care nu-l iubim (eterna alergare în cerc), despre relaţii versus dragoste, despre căsnicie şi frica de ea, despre copii (când, câţi şi mai ales dacă), despre moarte şi (ne)uitare, despre viaţa cea de toate zilele a celor ne-speciali cu orice preţ: ne-cool, ne-trendy, ne-fancy, ne-cocalari, ne-piţipoance. Piesele lui Brănescu trag cortina de pe normalitatea existenţei şi pun stop goanei după senzaţional.


În „Acasă la tata” autorul operează cu tipologii, dar fiecare personaj-tip sau situaţie-tip are mai multe reflexii. Nimeni nu este atât de fericit pe cât pare, dar nici atât de nefericit. Cariera de Bucureşti nu este atât de strălucită pe cât se vede de la Lehliu, iar familia rustică are şi ea dramele ei. Viaţa este la fel peste tot în piesele lui Brănescu, are şi bune, şi rele, iubire, frustrări, compromisuri, resemnare, dar merge mai departe. Scriitorul dezvăluie într-un comic sănătos, dar discret, o felie de existenţă necosmetizată, excelent desenată de actori.

„Acasă la tata” este România simplă de astăzi, pe care Mimi Brănescu & company o spală cu detergentul care revigorează culorile. Poate aşa o mai văd şi alţii.

Published in: on 7 Februarie 2011 at 20:51  Lasă un comentariu  

Ce Inimă are Manole!?!


 



Inimă de cîine, nuvela lui Mihail Bulgakov, este o piesă tipică pentru acest autor: are un aer tulbure, cu inflexiuni tragice, contracarate de momente vesele; satira cea mai corozivă se întîlneşte aici cu sugestii ştiinţifico-fantastice.

Povestea e una de domeniul fantasticului vag ştiinţific: un mare medic moscovit din anii douăzeci face o experienţă, transplantîndu-i unui cîine cules de pe străzi testiculele şi hipofiza unui bărbat tînăr, mort de trei ore.

Cîinele, excelent interpretat de  Marius Manole, devine om, şi anume un bărbat fără maniere, beţiv şi mincinos, laş şi revendicativ, aşa cum îi stă bine unui proletar revoluţionar asemenea celor cu care se înhăitează Şarikov, fost Şarik. Povestea fantastică nu e decît un vehicul pentru demonstraţia pe care scriitorul vrea şi reuşeşte să o facă, şi anume aceea că om nu este oricine merge în două picioare şi bîiguie vorbe alandala.
Ar fi banal dacă ar fi doar atît. Dar dramatizarea, făcută de regizor după o traducere engleză (Yuryi Kordonski e în prezent profesor în State), reţine toată bogăţia de nuanţe pe care Bulgakov le strecoară printre firele poveştii.
Fireşte că, după ce noul proletar îi terorizează pe cei ai casei mai mult timp, asistentul acestuia îl convinge pe prof. Preobrajenski (un Victor Rebengiuc parcă născut pentru acest rol, cum e maestrul de atîtea ori) să-l readucă la starea de cîine şi operaţia inversă se produce şi-şi produce efectele.
 Spectacolul e realizat în cheie ironică (vezi instrumentele imense şi din alte domenii folosite la operaţie), cu mari îngroşări ale figurilor bolşevicilor din comitetul de bloc, care tot vor să-i rechiziţioneze profesorului măcar una din multele camere, dar acesta e protejatul unor înalţi responsabili comunişti, cărora le redă potenţa cam în felul în care a făcut din cîine om.
 
Mircea Rusu, în rolul asistentului, îşi compune foarte exact personajul, mai deloc savant, însă protejîndu-l cu decizia sa constantă pe altfel semidescurcăreţul om de ştiinţă ce-şi păstrează, totuşi, unele scrupule dobîndite prin educaţie. Întîlnirile dintre cele două lumi, în care medicii fără apărare înving prin logică şi inteligenţă prostia bolşevică, sunt admirabile şi vor fi constituit momente de fericire pentru scriitorul care, din păcate, nu a scăpat de braţul lung al aceleia.
Tania Popa şi Cecilia Bîrbora, cele două femei în casă ale profesorului, au apariţii convingătoare, Alexandru Bindea, revoluţionarul tratat de profesor, e şi el de un comic pregnant, ca şi Şerban Ionescu sau Florina Cercel. Grupul comitetului de bloc se mişcă bine, are unitatea de monolit cerută de orice partid-stat, alături de Şerban Ionescu evoluînd în acest grup Afrodita Androne, Dragoş Ionescu şi Răzvan Popa. Într-un rol episodic, bine conturat totuşi, tragic de altfel, Monica Florescu.
În interpretarea lui Victor Rebengiuc, Filip Filipovici Preobrajenski – trăind într-o ultimă falangă a civilizaţiei – e fragil prin bunătatea-i cumpătată, păstrător al achiziţiilor sociale multiseculare, bine puse în cutiuţe; e o apariţie din lumea faraonilor egipteni, şi e copleşitor.
 
 Dar cel pentru care ar trebui văzut spectacolul – şi nu numai fiindcă întotdeauna abjecţia e mai fascinantă decît virtutea – e Marius Manole în Şarik / Tipograf Tipografovici (Poligraf Poligrafovici, în versiunea românească a textului lui Bulgakov) Şarikov, cel mai complex, dificil, împlinit rol al său de pînă acum. Lipsit de patosul care-i caracteriza înainte jocul, construieşte cu o incredibilă maturitate obrăznicia şi sfidarea proletarului de dată recentă, în contrapartidă cu suspiciunea umilă a cîinelui vagabond, gonit de colo-colo, şi face din primitivism o probă a teatralităţii actoriceşti. Totul, cu buna măsură a lipsei de orgoliu scenic.
 
În Victor Rebengiuc, Kordonskyi şi-a găsit probabil interpretul cu care talentul său rezonează într-o armonie perfectă. Actorul este inteligenţa superioară devenită bun-simţ, gestul, vocea, totul e temperat de înţelepciunea a cărei supremă calitate este puterea de a ruga, nu de a impune. El e ultima baricadă a raţiunii în faţa haosului ce tinde să se stabilizeze. Preobrajenski a murit pe baricadă, a căzut în luptă, şi în faţa lui ar trebui să ne închinăm într-o linişte pioasă.

Marius Manole, omul-cîine şi cîinele-om, joacă în cu totul alt registru, al desenului primitiv, grotesc. Umilinţa se combină cu obrăznicia, slugărnicia cu tupeul; în două sau în patru picioare, fiinţa creată de Marius Manole se află la antipodul umanităţii şi actorul îşi impune treptat prezenţa centrală în spectacol. El are de partea lui autoritatea: comitetul de bloc – nu e mare lucru, ce poate să facă un comitet de bloc? -, dar şi aici regizorul a dat viaţă scenică nu datelor realităţii, ci esenţei ei.

 Deşi Victor Rebengiuc este principalul stâlp de susţinere al spectacolului, „inima” acestuia este tânărul actor Marius Manole, la fel de convingător în rol de câine vorbitor, cât şi în rol de om cu apucături câineşti. El reuşeşte performanţa de a ne demonstra că primul poate fi înzestrat cu conştiinţă, iar cel de al doilea nu e mai puţin animal doar pentru că vorbeşte. Mai sunt şi alte scene memorabile în spectacol, spre exemplu cele în care se ciocnesc cele două lumi diferite – profesorul, cu distincţia şi calmul său câştigat în secole de clasa socială din care face parte şi activistul Schwonder (Şerban Ionescu), reprezentantul muncitorimii, sfâşiat între vechile cutume, care îl îndeamnă la respect pentru cel mai presus de el, şi proaspătul orgoliu inoculat de partid, care îl determină să atace. Scene în care grija regizorului pentru lucrul cu actorii devine evidentă, amintind de celelalte spectacole ale sale – Unchiul Vanea , Căsătoria  şi Sorry  – şi ajutându-te să uiţi de celalalte momente ale spectacolului în care, din păcate, tensiunea bună se pierde.

 
Aceeaşi lipsă de orgoliu cu care e pus în scenă Inimă de cîine şi oricare dintre celelalte spectacole ale regizorului rus. Căci, oricîte rezerve ar ridica, în ce priveşte construcţia conceptuală, montarea lui Kordonskiy, un lucru e indubitabil: Inimă de cîine e un spectacol de un profesionalism de nereproşat, un spectacol de teatru de artă!
Published in: on 25 Octombrie 2010 at 12:50  Lasă un comentariu  

Teatrul Metropolis- „Peşte cu mazăre”- cu doamna Olga ca desert- cine mai doreşte?


Olga Tudorache: “In meseria noastra invatam vesnic. Actorul, chiar daca are la activul sau o cariera indelungata, trebuie sa se simta mereu ca la primul rol, sa aiba starea de spirit a unui ucenic. Actoria eate o meserie de disciplina. Ca militaria. (…) Fara talent nu ajungi la meseria de actor, fara disciplina, nu poti s-o practici. (…) Generatia mea de actori a facut pasi importanti spre simplitate, in contrast cu jocul incarcat al actorilor din generatiile anterioare. Noi am tins spre un fel de a vorbi pe scena mai simplu, mai apropiat de viata, mai firesc, in spirit stanislavskian. Nu cu artificii poti fi modern, nu ocolind adevarul! Firescul, simplitatea apartin tuturor formelor de teatru, pentru ca ele sunt expresia vietii.”


Nu vreau sa vorbesc despre un spectacol care se joacă la Teatrul Metropolis fără să vă mărturisesc că imi place foarte mult acest teatru. Mă refer atât la felul în care arată, un teatru mic, cochet, modern, dar mai ales la repertoriul său extrem de interesant şi variat. Aşadar, toată admiraţia directorului (George Ivaşcu), a marilor actori şi a tuturor celor care au făcut ca acest proiect să ajungă la vârsta de 2 ani, cu mult succes, după părerea mea.

 

Cladirea impozanta, decorata in cioburi de faianta rosie de pe Mihai Eminescu (numarul 89) arata interesant.Teatrul era frumos si full. Sala de asteptare are fotolii plusate visinii asezate pe o platforma din sticla cu balustrade tot din sticla si chiar si baile sunt decorate cu jocuri de faianta colorata sparta.

 


Revenind, vă spun că pentru mine este o mare bucurie să o văd pe această mare actriţă, Olga Tudorache, pe scenă. Cred că şi cel mai neiniţiat spectator, un spectator care nu a auzit niciodată de acest nume (deşi imi e greu să cred că există astfel de oameni), îşi dă seama că are în faţa sa unul dintre cele mai mari nume ale teatrului românesc.
Subiectul piesei este simplu, personajele sunt în număr de două (Marta-Olga Tudorache şi Marina-Tamara Creţulescu), iar decorul este mereu acelaşi, locuinţa dintr-un demisol a Martei. Vizitându-şi mama, pentru a-i aduce diverse alimente, fiica se loveşte de nemulţumirile (de un mare haz) ale bătrânei care printre altele îi reproşează combinaţia de mazăre şi peşte (spunând că ea găteşte mazărea cu mărar, nicidecum cu peşte) şi mai ales vinul roşu, care este total nepotrivit pentru o mâncare pe bază de peşte. Intriga se declanşează în momentul în care Marta îi spune fiicei ei că Mişu, soţul acesteia, pe care nu l-a avut niciodată la inimă, o înşeală cu o anume Rodica.

La următoarea vizită cele două femei pornesc o discuţie cu privire la tatăl Marinei şi soţul Martei (decedat), despre care fiica ştia că îi fusese infidel mamei sale. Suprinderea este că bătrâna ştia şi îi mărturiseşte fiicei sale că nu l-a iubit pe acesta. Adevărata sa dragoste fuses un doctor pediatru care de asemenea murise. Se desprinde din tot acest dialog o radiografie a sufletului femeii cu toate frământările ei. De fapt, sunt două radiografii, cea a femeii înşelate în prezent, care suferă din acestă cauză şi cea a femeii care a trecut de mult de această dramă.
Marina trece peste infidelitatea soţului cu ajutorul unui fost coleg de facultate pe care îl reîntâlneşte şi cu care (probabil, pentru că se sugerează doar) urmează să trăiască o nouă poveste de dragoste.


Ultima vizită pe care i-o face bătrânei aduce şi vestea cea mare: femeia îşi părăsise soţul. Bucuria celor două se celebrează cu un toast în toată regula (care înlocuieşte obişnuitul ceai cu rom) şi un dans pe ritmurile melodiei Felicita a lui Al Bano.

Buna cunoscatoare a sistemului medical, dar si a psihologiei feminine, Ana-Maria Bamberger (medic de profesie!) a scris o piesa fermecatoare, „Peste cu mazare”, special pentru o actrita inegalabila si irepetabila, numita Olga Tudorache. Textul savuros, cu dialoguri percutante, adevarat, profund si plin de haz in acelasi timp, a fost o provocare pentru geniala actrita, care nu s-a limitat doar la a imbraca exemplar personalitatea eroinei, ci a trecut si la realizarea regiei, cu totul si cu totul de exceptie.

Ajunsa la varsta senectutii, isi petrece timpul citind. Singura care sparge monotonia vietii solitare a batranei este fiica sa, Marina (interpretata de Tamara Cretulescu, in nuantele cele mai rafinate), care vine, din cand in cand, sa-i aduca de-ale gurii si sa stea putin de vorba, la o ceasca de ceai.

Mama este tafnoasa si plina de hachite: de ce i-a adus peste, mazare si vin rosu, care se potrivesc precum nuca-n perete? De ce se imbraca mereu in rochia sleampata si de ce nu se duce la coafor? De ce e ceaiul prea fierbinte, prea rece sau fara rom? De ce nu i-a adus ciocolata? Dar, printre cicalelile ce starnesc hohote dezlantuite in sala, se intrevede adevaratul motiv care o supara: ginerele sau, Misu, este un tradator, pentru ca s-a incurcat cu prietena cea mai buna a Marinei.

A facut-o doctorita pe fiica sa, tocmai pentru ca aceasta „sa nu-si bage mainile pana la cot in rahat ca sa aiba ce manca” si sa poata sta pe propriile picioare. Iar acum, faptul ca fiica sa joaca dezinvoltura –, dar uita mereu sa-i cumpere ciocolata pe care i-a cerut-o – o determina sa constate: „Ceea ce inteleg eu foarte bine e ca-ti merge foarte prost!” Dar asta n-o impiedica sa se invartoseze in fata Marinei, sa ia tristetea peste picior (dar plange pe ascuns) si sa joace scene de un haz devastator, cum ar fi cea in care, in sfarsit, obtine ciocolata mult visata („amaruia Kandia este singurul lucru din Romania care nu s-a stricat dupa revolutie…”). Bucata de ciocolata i se lipeste de cerul gurii – „mi s-a lipit de tavan si nu mai am consoane” –, fapt care n-o impiedica sa-si exprime, e drept, intr-un fel mai comic, opiniile despre lume si viata.

Dialogul dintre mama (Olga Tudorache) si fiica (Tamara Cretulescu) despre problemele vietii de familie este unul cat se poate de cotidian, frust, care devine fermecator prin sicanele mamei batrane si ezitarile fiicei prea obosite. Vizitele la cateva zile cu bunatati pentru mama sunt pentru fiica-doctor momentele in care se simte descoperita in temerile de femeie cu un sot de altfel o insala, dar si sa-si dea seama abia acum cum mama ei a stiut tot timpul de aventurile sotului acum mort, dar le-a acceptat din inertie si nepasare.

Si pentru ca sansa mamei de a-si parasi sotul s-a stins odata cu moartea amantului ei de atunci, macar fiica sa rascumpere nenorocul. Si pana la o urma o face, cu ajutorul sicanelor cu talc ale mamei, dar si povestii acesteia pe care abia acum i-o spune. Departe de a fi o telenovela ieftina, un comedy fara sare si piper, piesa asta le are pe toate: si profunzime, si comedie, si realitate. Iar talentul Olgai Tudorache te da pur si simplu pe spate, nu te face decat sa-ti doresti sa o vezi cat mai mult pe scena, jucand.

Desi tema se preteaza la o dramoleta de natura telenovelistica, inspiratia cu care autoarea rezolva deznodamantul si excelenta celor doua actrite o transforma intr-un spectacol fulminant, la care se rade copios si se aplauda in picioare, cum de foarte multa vreme nu am mai vazut. Nu ratati aceasta mare si reconfortanta sarbatoare de la Teatrul Metropolis!

Published in: on 12 Aprilie 2010 at 16:45  Comments (2)  

Lăptăria lui Enache- „Dragostea durează 3 ani”- mic tratat despre viaţă…


 

V-aţi întrebat vreodată cît durează dragostea? Analiştii sentimentali americani zic că dragostea ar dura vreo doi ani, timp în care reacţiile şi interacţiunile senzualo-chimice care se petrec între doi parteneri ar degenera nu într-o fisiune nucleară, ci într-un fîs nu-prea-clar.

Autorul piesei, pe care am văzut-o în Lăptărie, este mai generos: cică dragostea durează trei ani. Dragostea durează trei ani, adaptare după romanul cu acelaşi titlu al lui Frédéric Beigbeder, este o piesă cinică, crudă, cu mult umor, cu multe răsturnări (în pat) de situaţii, cu marşuri nupţiale, cu valsuri divorţiale, o piesă care, după ce o vezi, te pune cu adevărat pe gînduri: cît naiba durează dragostea? dragostea care durează trei ani o fi dragoste sau altceva? de ce se căsătoresc oamenii? de ce se mai căsătoresc oamenii care divorţează?

Dragostea durează trei ani face parte dintr-o trilogie care a debutat cu Memoriile unui tânăr ţicnit. Povestea trilogiei, Beigbeder o rezumă dezarmant de simplu: „în primul volum mă îndrăgosteam, în al doilea mă însuram, în al treilea divorţam şi mă însuram din nou”. În acest ultimul volum, amorul are un timp de evoluţie şi disoluţie inconturnabil: trei ani. Sătul până la greaţă de Anne, splendida lui soţie, Marc Marronnier se îndrăgosteşte isteric de Alice cea cu picioare lungi. Divorţează de Anne (cei trei ani de supravieţuire a dragostei se scurseseră) şi reuşeşte, după teribile tribulaţii, s-o divorţeze şi pe Alice. Cu care se căsătoreşte. Romanul uzează, ca şi 199.000 lei, de acelaşi cinism sulfuros, aplicat acum sentinţelor despre iubire. Concluzia pulverizează aşteptările: bărbatul, fiind structural poligam, este nevoit să zappeze toate femeile pe care le întâlneşte.

Dragostea este o bătălie pierdută dinainte.

La început, totul este frumos, chiar şi tu. Nu-ţi vine să crezi că eşti aşa de îndrăgostit. Fiecare zi îşi poartă mica încărcătură de miracole. Nimeni de pe faţa Pământului n-a mai cunoscut vreodată atâta plăcere. Fericirea există; şi e simplă: este un chip. Universul zâmbeşte. Timp de un an, viaţa nu este decât o înşiruire de dimineţi însorite, chiar şi în după-amiezele cu ninsoare. Scrii cărţi pe această temă. Te căsătoreşti, cât mai iute posibil – de ce să stai pe gânduri, dacă eşti fericit? Gândurile te întristează, viaţa este cea care trebuie să învingă.

În al doilea an, lucrurile încep să se schimbe. Ai devenit tandru. Eşti mândru de înţelegerea care s-a stabilit în sânul cuplului. Îţi înţelegi soţia „din priviri”; ce bucurie să simţi că eşti una cu ea. Pe stradă, lumea crede că nevasta îţi este soră; chestia asta te flatează, dar te şi lucrează. Faceţi dragoste din ce în ce mai rar şi crezi că nu e nimic grav. Eşti convins că dragostea voastră este, pe zi ce trece, tot mai puternică, când, de fapt, sfârşitul lumii este pe aproape. Aperi căsătoria în faţa amicilor burlaci, care nu te mai recunosc. Dar eşti sigur oare că te recunoşti pe tine însuţi în cel ce îşi recită lecţia învăţată papagaliceşte şi se abţine să se uite după domnişoarele proaspete care dau strălucire străzii?

În al treilea an, nu te mai abţii să te uiţi după domnişoarele proaspete care dau strălucire străzii. Nu mai vorbeşti cu soţia ta. La restaurant, stai ore în şir lângă ea, ascultând ce povestesc vecinii de masă. Ieşi în oraş din ce în ce mai des: asta îţi este scuza, ca să nu mai regulezi. Curând după aceea vine şi momentul în care nu-ţi mai poţi suporta nevasta nici o secundă, fiindcă te-ai îndrăgostit de alta. Există un singur punct în privinţa căruia nu te-ai înşelat: viaţa e cea care are, cu adevărat, ultimul cuvânt. În al treilea an, ai o veste bună şi una rea. Cea bună: dezgustată, nevasta te părăseşte. Cea rea: începi o nouă carte.

Un ţânţar durează o zi, un trandafir trei zile. O pisică durează treisprezece ani, dragostea trei. Uite aşa. La început, este un an de pasiune, pe urmă, un an de tandreţe şi, în cele din urmă, un an de plictis.

În primul an spui: „Dacă mă părăseşti, mă OMOR”.
În al doilea an spui: „Dacă mă părăseşti, o să sufăr, dar o să-mi treacă”.
În al treilea an spui: „Dacă mă părăseşti, desfac o sticlă de şampanie”.

Nimeni nu te avertizează că dragostea durează trei ani. Complotul dragostei se bazează pe un secret bine păstrat. Eşti lăsat să crezi că dragostea e o chestie pe viaţă, când, de fapt – din punct de vedere chimic – dispare după trei ani. Am citit într-o revistă pentru femei că dragostea este o emisie, de scurtă durată, de dopamină, noradrenalină, prolactină, luliberină şi ocitocină. O mică moleculă, feniletilamina (FEA), declanşează senzaţii de veselie, de exaltare, de euforie. Când te îndrăgosteşti la prima vedere înseamnă că neuronii din sistemul limbic îţi sunt saturaţi cu FEA. Tandreţea nu înseamnă altceva decât endorfine (opiul cuplului). Societatea te înşală: îţi vinde marea dragoste, când, de fapt, s-a demonstrat ştiinţific că aceşti hormoni încetează să mai acţioneze după trei ani.

 Laptaria lui Enache a fost arhiplina, iar la intrare era coada la bilete. Spectacolul a fost sustinut de Compania D’Aya, un teatru dezinhibat, pentru spectatori lipsiti de prejudecati. Actorii i-au provocat pe spectatori la o experienta culturala inedita.  De fapt, a fost un spectacol interactiv, inedit, neconventional, centrat pe o petrecere de divort, la care au luat parte si cei prezenti. O petrecere cu bere si whiskey, baute atat de actori, cat si de public. Piesa pleaca de la cartea francezului Frederic Beigbeder, care sustine, conform unei teorii, ca dragostea ar dura doar 3 ani. Dupa aceea, intervin plictiseala, rutina unei relatii din care nu mai poti iesi decat gasind alta dragostea. Si asa o iei de la capat, cunosti o alta femeie, traiesti o noua dragoste si… te plictisesti din nou.

Distributia este impresionanta: Cristi Iacob – Marc Marronier/ proaspat divortat, Adriana Trandafir – Anne Maronnier/ sotia tradata, Gabriela Iacob – Alice/amanta, Vitalie Bichir – Jean Georges/ prietenul lui Marc, homosexual si Ioana Marchidan – Matilda/ o prostituata.

Ce invataminte putem retine din acest spectacol? Ca „barbatul este un animal nesatiusfacut, care ezita intre mai multe frustrari”, „Cand nevasta iti devine prietena, e cazul sa-i propui unei prietene sa-ti devina nevasta”, „Chiar daca te-ai insurat cu cea mai draguta fata cu putinta va exista intotdeauna o necunoscuta noua, care se va instala in viata  ta pe varful picioarelor”, „Iubita mea, nu te-am inselat de placere. Te-am inselat pentru supravietuirea speciei”, „In primul an cumperi mobila, in al doilea muti mobila, in al treilea imparti mobila”.

De altfel, statisticile arată clar: o pasiune durează în medie 317,5 zile (mă întreb ce s-o fi petrecând în ultima jumătate de zi…), iar, la Paris, două cupluri căsătorite din trei divorţează în cei trei ani ce urmează căsătoriei. În anuarele demografice ale Naţiunilor Unite, specialiştii din domeniul recensămintelor îi chestionează, cu privire la divorţ, pe locuitorii din şaizeci şi două de ţări, încă din 1947. Majoritatea divorţurilor au loc în cursul celui de-al patrulea an de căsătorie (ceea ce înseamnă că demersurile au fost începute la sfârşitul celui de-al treilea an). „În Finlanda, Rusia, Egipt, Africa de Sud, sutele de milioane de bărbaţi şi de femei studiate de ONU, care vorbesc limbi diferite, exercită meserii diferite, se îmbracă în mod diferit, manipulează monede, rostesc rugăciuni, se tem de demoni diferiţi, nutresc o infinitate variată de speranţe şi visuri… cunosc cu toţii un vârf al curbei divorţurilor exact după trei ani de viaţă în comun”. Această banalitate nu este decât o umilinţă în plus.

Trei ani! Statisticile, biochimia, propriul meu caz: toate arată că durata dragostei rămâne mereu aceeaşi. Tulburătoare coincidenţă. De ce trei ani şi nu doi sau patru sau şase sute? După mintea mea, asta confirmă existenţa celor trei etape pe care le-au evidenţiat atât de des Stendhal, Barthes şi Barbara Cartland: Pasiune – Tandreţe – Plictiseală, ciclu cu trei faze ce durează, fiecare, un an – triunghi la fel de sacru ca şi Sfânta Treime.

P.S. Mulţumim Cristi Iacob, pentru că ne-ai deschis ochii! Ne revedem duminică!😉

Published in: on 5 Aprilie 2010 at 11:49  Comments (1)  

Teatrul Mic- „Portretul Doamnei T.”- Tentaţia Teatrului Total!


Articolul de mai jos va aparea in numarul urmator al revistei TOMIS.

E întuneric, se aude Leonard Cohen şi un sunet uşor de baston. Doamna T intră, se aşază pe fotoliu, îşi toarnă whisky într-un pahar şi se lasă „vrăjită“ de muzică. Sună la uşă. Mult, insistent. A venit un tânăr domn să-i facă portretul. De aici, dialogul spumos, naturaleţea interpretării şi vocea de neegalat a marii actriţe te pătrund şi-ţi dau senzaţia că priveşti pe gaura cheii o scenă din sufrageria doamnei Olga Tudorache.

Portretul Doamnei T“ este a treia piesă scrisă de Ana-Maria Bamberger pentru Olga Tudorache, după „Noiembrie“ şi „Peşte cu mazăre“ – piesă care se joacă la Teatrul Metropolis.

O potrivire de dincolo de ceea ce poţi explica simplu în cuvinte şi care nu încetează să ne mire, uneori cu oarecare spaimă, dar, mai ales, cu mereu surprinzătoare bucurii“, spune Bamberger despre colaborarea cu marea actriţă. Olga Tudorache e de aceeaşi părere, iar de data aceasta nu s-a mai simţit într-un rol. „Piesa aceasta este cu adevărat povestea mea. Nu am jucat nicio clipă un personaj pentru că nu era nevoie“, mărturiseşte Doamna T, îndemnându-i pe cei care vor să ştie ceva despre ea să vină s-o vadă jucând.

Chiar dacă naturaleţea actriţei face ca personajul să treacă dincolo de scenă, vocea sufleurului, care s-a auzit destul de clar la prima reprezentaţie, o duce pe Doamna T înapoi în apartamentul ei din Bucureşti. Momentele de tandreţe, cele amuzante, cele de meditaţie sau de amintire pleacă de la replica „Cine te-a trimis?“. Întrebarea la care Doamna T caută răspunsul până la final şi i-l cere, la fel de insistent cum a sunat el la uşa ei, dar mai discret, tânărului Marius, pictorul care face portrete. De-a lungul zilelor care trec „la treabă“, cele două personaje îşi povestesc vieţile, bătrâna actriţă dând lecţii de viaţă, tânărul pictor încercând să nu le asimileze şi să trăiască după propriile-i criterii.

Povestea este simplă şi, totodată, complicată, ca orice poveste de viaţă. Şi totul pare să provină din interpretarea unui celebru cântec al lui Leonard Cohen, „Faimosul loden albastru” (Famous Blue Raincoat), ale cărui triste versuri dezvăluie şi ascund o tristă poveste de dragoste şi infidelitate. Cântecul străbate piesa de la început până la sfârşit. Conceput ca o scrisoare, textul pare a fi adresat, de către cel ce semnează la final L. Cohen, prietenului („my brother, my killer”) care a trăit o poveste de dragoste cu soţia lui, poveste înţeleasă şi acceptată de soţ ca făcând parte din viaţă, poveste care, paradoxal, nu distruge afecţiunea celui trădat faţă de infideli.

Piesa „Portretul Doamnei T” începe cu un pictor care vine la uşa actriţei octogenare Doamna T. pentru a-i face portretul, la comanda unui necunoscut al cărui nume se promite revelat la terminarea tabloului. După ce îl refuză categoric, din inerţia prizonieratului în propria singurătate, bătrâna actriţă se lasă convinsă a-i poza – ori din curiozitate, ori din cauza asemănării pictorului cu fiul ei pierdut prin lume, ori întrezărind posibilitatea comunicării cu o altă fiinţă omenească.

Începe o serie de şedinţe în cadrul cărora se creează un anumit gen de intimitate între artist şi subiectul artei sale. Fără ca relaţia de confidenţă să fie declarativă, cei doi îşi mărturisesc cele mai profunde trăiri.

Cu dezinvoltură şi farmec, Doamna T retrăieşte, alături de tânărul pictor, toate sentimentele încercate într-o viaţă de om, de la durerea pierderii tatălui, până la fiorul adolescentin al primei iubiri, dragostea maternă, sfâşierea despărţirii de propriul copil şi durerea de a fi judecată de el, suferinţele despărţirilor de oamenii iubiţi, unele disimulate cu umor şi spirit ludic aproape tineresc, altele înecate într-o înghiţitură de whisky cu miros de ploşniţă sau ascunse de fumul de ţigară.

La rândul lui, confidentul îşi povesteşte drama de a iubi, încă şi fără speranţă, o femeie care l-a părăsit pentru a-şi urma marea dragoste, act de infidelitate înţeles şi acceptat, aidoma cu cel din cântecul lui Leonard Cohen. Coincidenţele de vârste şi de nume dezvăluie, în cele din urmă, că bărbatul pe care femeia iubită de pictor l-a urmat este fiul Doamnei T, şi tot el este acela care a comandat portretul şi este aşteptat să-l ia din casa mamei sale.

Doamna Olga Tudorache îşi interpretează cu incredibilă vitalitate personajul în piesa pe care o defineşte ca propria sa poveste, iar tânărul său partener, actorul Lucian Nuţă, o acompaniază cu empatie şi se lasă condus într-un damen vals trist şi fermecător.

Despre celebra actriţă, regizoarea Cătălina Buzoianu afirma: „Olga Tudorache este un taifun, o tornadă, un fenomen cosmic, este un om, este o femeie, este o mamă extraordinară şi o profesoară de excepţie. Farmecul şi temperamentul ei sunt tandre şi ucigătoare în acelaşi timp. Olga este un caracter desăvârşit. Cred că nu se poate vorbi despre ea decât la superlativ. Este iubită şi niciodată detestată, ceea ce pare neverosimil în lumea noastră, dar nu cred că se poate spune despre ea decât Miracolul Olga…”.

Cu maiestrie, Olga Tudorache imbina comicul – ironia si autoironia – cu dramaticul – tristetea singuratatii, uitarea si neimplinirile sentimentale. Doamna T. este aparent doar o femeie ferma, transanta, ea se apropie, usor, sensibil, de pictor si incepe sa-l integreze imaginii fiului sau.
Si in „Portretul Doamnei T.“, ca si in celelalte spectacole in care joaca acum, Olga Tudorache ofera ceea ce se poate numi un „spectacol de actor“. In peisajul nostru teatral foarte rari sint cei care isi permit sa sustina o serie de astfel de spectacole, ce solicita forta unui talent urias, unicat. Doamna, regina a teatrului nostru, detine acest har, iar in fata sa aplauzele sunt doar un gest minor de plecaciune; intilnirea cu Olga Tudorache a oricarui spectator va ramine marcata in memorie. A avut prilejul de a admira un fenomen artistic!

FLORIN TUDOSE

Published in: on 1 Aprilie 2010 at 20:43  Comments (1)  

Teatrul ODEON- „GAIŢELE”- România la ea acasă!


Spectacolul Gaiţele, montat de Alexandru Dabija la Teatrul Odeon din Bucureşti, a avut premiera în 2002, dar nu s-a uzat moral nici în 2010. Comedia trece de două ori testul timpului. Rămâne cu un umor la fel de proaspăt, după 70 de ani de când a fost scrisă, şi îşi păstrează şarmul de spectacol devenit instant clasic, la peste şapte ani de la premieră. Avem de-a face cu o maşinărie perfect unsă, condusă impecabil de toţi actorii şi care va parcurge multe mii de kilometri şi de acum înainte.

Gaiţele sunt nişte păsări sedentare, care trăiesc în pădure. Sunt cunoscute pentru comportamentul lor îndrăzneţ şi agresiv. Trăiesc în America, dar sunt unele pe care le găsim şi în Europa, şi în Asia. Sunt aproape omnivore şi fură de obicei ouă – probabil că nu prea au o imagine foarte bună în societatea lor paralelă. Gaiţele din piesa lui Kiriţescu sunt nişte găini bătrâne cu accent oltenesc, care s-au sălbăticit de atâta singurătate împărţită la trei. Confiscă părţile frumoase ale vieţii altora şi nu le mai dau înapoi. Devorează colaci, colivă (în general, moartea) şi se simt revitalizate de bârfă.

Aneta Duduleanu, Lena şi Zoia îngroapă pe toată lumea: tineri, bâtrâne, relaţii sau speranţe şi au chef de viaţă la parastas. Asistă melancolice la parade mortuare care trec inevitabil prin faţa ferestrei lor. Iau în râs sfârşitul dintr-un instinct de prădător, aproape fără să-şi dea seama. În casa lor în care pare că nu se întâmplă nimic, se întâmplă, de fapt, totul.

Tragicomedie rară, intens ironică, având o schemă dinamică aproape minimalistă, piesa Gaiţele este tăioasă prin modul în care împarte tipologiile. Oferă roluri foarte puternice actorilor din prim-plan. Dorina Lazăr (Aneta Duduleanu) este primadona care conduce cu false modulaţii vocale şi cu un şchiopătat trucat convoiul gaiţelor spre victoria supremă: nimeni nu stă în calea adevărurilor lor. Zoia (Constantin Cojocaru în travesti) este delicioasă atunci când îşi dilatează pupilele de plăcere, are o lăcomie candidă şi dă cele mai bune lecţii de mâncat colivă, iar Lena (Ionel Mihăilescu, tot în travesti) joacă admirabil rolul gaiţei de rang secund, alegând o formă mai puţin îngroşată stilistic. Pavel Bartoş nu încetează să uimească într-un rol de lacheu cu mândria frântă, o umbră palidă a unei neveste mai înalte.

Pentru Dorina Lazăr, rolul este o izbîndă care, alături de Zoiţa din O noapte furtunoasă, demonstrează că aceasta ştie să-şi fructifice talentul şi îi prieşte maturitatea în profesiune. Din nou am regretat că excelenta Carmen Tănase n-a găsit la Teatrul Odeon roluri pe măsură. Ceea ce face ea dintr-un rol oarecare cum este Calotte ne vorbeşte şi despre forţele talentului său, dar şi despre nevoia de a da mai mult decît i se oferă ca partitură.

Marius Stănescu este un Mircea Aldea stins, abulic, un chip insolit al personajului.

Scoarţele sau covoarele, prin care Vittorio Holtier a delimitat spaţiile de joc, de trecere, de obstacol vin din veac şi-s făcute să reziste încă unul cel puţin. Par a fi perene ca şi colcăiala simulînd trăire şi sentiment, consumată în atmosfera rarefiată, irespirabilă din casa şi lumea Dudulenilor.

În casa Anetei Duduleanu, trei femei bătrâne, care au uitat de mult cum iubeau cândva, supraveghează atent dizolvarea unei relaţii. Un bărbat mai tânăr se satură de boala soţiei şi alege să se arunce într-o relaţie la fel de nesănătoasă. Gaiţele sunt acolo, adulmecând moartea. Vampa, baba, amantul ratat, mironosiţa trădată, servitoarea fitilistă şi parvenita se întâlnesc în sufrageria Anetei pentru a bârfi tot ce mişcă şi ce nu mişcă.

De ce traverstiuri pentru surorile Duduleanu? Cine şi ce încearcă să ascundă, să disimuleaze sub haine de împrumut? Răspunsurile, pe palierul de profunzime, cel al discursului despre teatru ca artă, apar explicit formulate în epilog. Adică la aplauze. Ieşirea finală la rampă e atent regizată în doi timpi, pe două linii melodice diferite care alternează. Prima invocă pianul din filmele fără sonor, mai exact, din comediile mute, iar cea de-a doua este un marş funebru pe care l-am tot auzit pe parcursul spectacolului. Un prohod săltăreţ pentru o formă ce se goleşte de viaţă încet şi sigur!

Published in: on 25 Martie 2010 at 18:05  Comments (1)  

Teatrul „Metropolis”- „PODU'”- să mori de râs… sau de plâns?


Spectacolul, regizat de Horaţiu Mălăele, după textul „Podul sinucigaşilor”, de Paul Ioachim, a adus în faţa publicului o temă mai puţin abordată în trecut: sinuciderea.

Personajele s-au întâlnit pe „podul sinucigaşilor”, unde aşteptau un tren care să le pună capăt zilelor, şi au făcut haz de propria lor neputinţă. Ideea sinuciderii celor trei personaje, care îşi povestesc propriile drame, nu se concretizează, pentru că, de fapt, nici unul dintre ei nu vrea să moară cu adevărat. Este de fapt esenţa piesei, care îl face pe spectator să plece spre casă cu ideea că există întotdeauna speranţa şi motivaţia pentru care viaţa merită să fie trăită.

Destine frânte

În prezentarea menită să informeze publicul asupra textului şi a jocului actorilor, secretariatul literar al Teatrului Metropolis scrie că piesa lui Paul Ioachim, scrisă în 1965, a fost interzisă de cenzura comunistă. „Piesa cultivă absurdul şi deriziunea în faţa vieţii, dar şi în faţa morţii. Ideea sinuciderii, ca sindrom al societăţii actuale, îşi găseşte ecou pe versantul comediei: să vrei să te sinucizi şi să te prăpădeşti de râs.”


Trei destine, trei poveşti de viaţă, trei tipologii. Îndrăgostitul – bizarul şi logicul metrolog – a fost abandonat de iubita lui pentru alt bărbat mai înalt, mai frumos şi puternic. Deşi lua vitamine cu regularitate, pentru men­ţinerea tonusului, nimic nu l-a ajutat să îşi recâştige iubita, aşa că a decis să meargă pe pod.

Cel de-al doilea personaj care a ales podu’ este o tânără care a picat examenul la actorie şi, spune ea, a fost „călcată în picioare de toată lumea”.

Al treilea personaj este un intelectual nefericit, „copilul secolului”, ale cărui creaţii literare absurde sunt de neînţeles.

Toţi trei au aşteptat „trenul morţii”. Deşi ţinea un ceas în mână şi socotea minutele care se scurg până la momentul morţii, îndrăgostitul a fost primul care a dat bir cu fugiţii. Artista vede în intelectual un posibil iubit, care, în aceste condiţii, zăreşte o speranţă pentru reuşita operei lui.
Horaţiu Mălăele afirmă că „Podu'” este o piesă unicat, cu o temă nemaiauzită: „Marilor noştri nihilişti, celor care condamnă dezastrul vieţii şi neşansa naşterii, Paul Ioachim le propune această soluţie de compromis: supravieţuirea prin actul sinuciderii. Să văd un asemenea spectacol aş risipi oricând ceva din «picul» vieţii”.

Published in: on 23 Martie 2010 at 18:03  Lasă un comentariu  

Teatrul ODEON- „Depeche // Dance”- Răzvan Mazilu tribut!


Coregraful italian Massimo Gerardi (44 de ani), fan Depeche Mode de la 14 ani, a ales doar nouă dansatori, la o audiţie la care au participat 80 de tineri, şi l-a invitat pe Răzvan Mazilu să fie liderul trupei. Gerardi a mai montat spectacolul „Depeche // Dance” sub un alt nume, în urmă cu câţiva ani, în Germania, iar reprezentaţia a avut succes.

El a adaptat producţia, în funcţie de personalitatea dansatorilor români, păstrând intacte liniile de forţă ale playlistului. „Depeche // Dance” pleacă de la muzica formaţiei britanice Depeche Mode şi transformă hiturile într-un pretext pentru un spectacol de dans, care are ca temă dragostea şi singurătatea. Dansatorii români au repetat o lună mişcările pentru acest spectacol, sub supravegherea atentă a lui Răzvan Mazilu, el însuşi fan Depeche Mode încă din adolescenţă.

Nouă tineri, dansatori excelenţi – Laura Andrei, Bianca Patrichi, Judith State, Vanda Ștefănescu, Cristian Chiş, Mircea Ghinea, Levente Szasz, Florin Tănase, Mihai Smarandache, alături de Răzvan Mazilu “trăiesc” muzica şi cuvântul formaţiei “Depeche Mode”.

Sursa de inspiraţie pentru prezentul spectacol a fost albumul scos de Depeche Mode în 1987, „Music for the Masses”. Artiştii vin ca într-o defilare pe catwalk şi îşi încep dansul, pe scena în care patru panouri albe se mişcă pentru a crea noi spaţii. Panourile sunt folosite şi pentru video-proiecţii, care au fost realizate de regizorul şi fotograful Anton Corbijn. Acesta este cunoscut pentru colaborarea cu trupele U2 şi Depeche Mode. Videoclipul piesei „Enjoy the Silence” a fost realizat în 1990 chiar de Anton Corbijn.

Artiştii îşi transmit unde de şoc pe ritmurile piesei „World in My Eyes”, iar o dansatoare se joacă cu un glob pământesc. Este un moment care arată că femeile pot învârti lumea pe degete cu sexualitatea lor. Prin dans este sugerat şi flirtul dintre doi bărbaţi sau tensiunea din interiorul unui triunghi amoros.

Trebuie să mergi pe filiera textului pentru a căpăta o logică a perspectivei; mesajele dansate se decodifică uşor cu ajutorul versurilor scrise de membrii trupei Depeche Mode. Dansatorii îşi amplifică mişcările cu ajutorul unor obiecte: un pistol, un glob de discotecă, un telefon fix, un crucifix sau câteva chitare. Alături de cei zece dansatori, pe scenă urcă şi un actor care îl interpretează pe Dave Gahan, solistul trupei Depeche Mode. Acesta vorbeşte la o portavoce, în limba engleză, îndemnându-i pe spectatori să se bucure de linişte, în această lume nebună, plină de sirene şi de telefoane mobile.

Finalul spectacolului îi prinde pe dansatori cântând împreună refrenul melodiei „Leave in Silence”.

Nu am fost fan Depeche. Dar mi-au placut stilul lor, filosofia pe care o propuneau si faptul ca „depechistele” din liceu erau cele mai frumoase fete!

Published in: on 21 Martie 2010 at 22:57  Comments (1)  

Teatrul ODEON- „Aventurile lui Habarnam”- dacă doriţi să fiţi iar copii!


Cartea o puteţi descărca de aici:  Nicolai-Nosov-Aventurile-Lui-Habarnam

“Probabil sub pernă  are / o brânzoaică dulce, mare“.

Acum patru ani, Teatrul Odeon l-a pus în scenă – şi-l joacă cu succes de atunci. Mergeţi de-l vedeţi: spectacolul e pentru copii (copii mai măricei, cam de la 4-5 ani încolo) dar puteţi să-l vedeţi şi fără a fi părinţi: asta pentru că – pur şi simplu – e un spectacol bun. Şi e tare bine jucat. Ai putea crede despre un spectacol care se joacă duminica dimineaţa, la 11, că e un prilej pentru actori să o lase mai uşor – dar nu e deloc aşa. Pavel Bartoş e Habarnam – şi joacă foarte frumos. O să-i mai vedeţi pe Dorina Lazăr, pe Rodica Mandache, pe Marius Stănescu. Regia e a lui Alexandru Dabija, iar muzica de Ada Milea.

In 1957, apare cartea autorului Nicolai Nosov- Aventurile lui Habarnam si ale prietenilor sai, iar eroul Habarnam/Niznaika devine un adevarat Ostap Bender al copiilor. Nosov se refugiaza in literatura pentru copii si inventeaza o poveste, o lume utopica, povestita destul de didactic, dar in care plaseaza un erou neobisnuit, mai degraba un antierou, care va fi adorat de copii. Maturii il vor citi intr-o alta cheie.

Neznaika in original, Habarnam la noi, este cel mai spumos si haios (personaj si) basm rusesc scris vreodata. Un pitic netot, bun de nimic, care incearca sa le faca pe toate si toate ii ies gresit pleaca in aventura vietii lui si la sfirsit se alege cu o super-piticica.

 In acelasi timp, aproape in fiecare pagina, gasesti inserate mici perle de duh cum ar fi, in acelasi capitol in care Habarnam se hotareste sa devina poet, din care am citat si mai sus: “Ce nevoie am sa nascocesc lucruri adevarate? Adevarul nu trebuie sa fie nascocit, el exista oricum.

Cine-i Habarnam? Imaginati-va un erou de poveste al anilor ’60, care nu e decit echivalentul „elementelor informale”, al celor numiti stiliaga. El e imbracat dupa ultimul racnet al modei, condamnata de oficialitati: poarta o sapca mare si albastra, pantaloni in stilul kanareika si o camasa portocalie, peste care atirna o cravata verde. El nu corespunde prototipului de erou cuminte si educat, care lupta pentru nu stiu ce idealuri. Ba din contra. Habarnam nu face eforturi pentru a invata sau a munci si nu prea intra in rindul „lumii bune”. El invata din mers, se adapteaza repede, e autodidact si se descurca de minune tot timpul. Este autentic, incearca, greseste si uneori reuseste. Nu este un erou perfect si poate de aceea l-am iubit atit de mult.

Vesnicile certuri dintre Habarnam si Stietot seamana mai degraba cu ceea ce exista si era specific culturii sovietice: lupta dintre oficial si neoficial.

Muzica lui suna straniu, pictura lui e caricaturala si neinteleasa, caci nu are trasaturile artei „adevarate”. Cuvintele pe care le alege pentru rima nu au nimic de a face cu „realismul” ceea ce il supara pe Stietot. Cind Stietot aude ca in versul lui Habarnam el sare peste oita dupa ce a sarit peste riulet, este revoltat: „De ce spui neadevaruri despre mine?”, Habarnam ii raspunde: „Nu striga, e doar un cuvint ales pentru rima!”.

Ceea ce mie mi se parea extraordinar in aceasta poveste era ca m-a facut sa cred ca acea lume exista cu adevarat. De fapt, era o lume pe care, cind eram copil, o asteptam, trebuia numai ca cineva sa vina sa mi-o daruiasca, sa mi-o arate. Cind am citit-o prima data, totul mi s-a parut cunoscut, intim, iar personajele aveam impresia ca le stiam demult. Era o lume in care ma regaseam perfect; pe care o uitasem, si pe care Nosov mi-o reamintise.

Habarnam e copilul perfect care chiar daca nu reuseste de prima data, nu renunta si incearca din nou. Iar dupa ce reuseste, incearca noi lucruri. El depaseste stereotipurile si e mereu in cautare de noi experiente. Nu invata formule de succes pentru a reusi in viata, nu stie decit o cale, aceea de a fi creativ. Eroul nu este un tip calculat si echilibrat. (Vorba unui prieten: un magar mort este perfect echilibrat).

Aventurile lui Habarnam e un spectacol frumos, şi cred că asta se vede mai ales cînd îţi dai seama cît de mult place copiilor – pentru că nu e uşor să faci ceva pentru copii.

Asa ca mergeti la Odeon pentru doua ore de calatorie in lumea copilariei! Habar n-am de ce, dar mi-a placut tare mult! 🙂

Published in: on 21 Martie 2010 at 15:26  Lasă un comentariu  

Teatrul NOTTARA- „Variaţiuni enigmatice”- Mircea Diaconu şi Alexandru Repan în recital!


O piesă despre doi bărbaţi total diferiţi şi despre două viziuni diferite asupra iubirii. O poveste despre un scriitor celebru şi un provincial aparent banal, care au în comun nimic altceva decât iubirea pentru aceeaşi femeie. Femeie care apare, pentru fiecare dintre cei doi, într-o ipostază total diferită.

Alexandru Repan îi dă personajului său, laureat al premiului Nobel şi retras acum pe o insulă pustie, un aer de enervantă superioritate, de exagerată aroganţă. Un scriitor blazat, un scriitor ce nu crede în modelul banal de iubire, ce preferă să ia femeile pentru ce sunt, şi să le părăsească pentru ceea ce nu sunt.

 

Mircea Diaconu pe de altă parte, este însă un om obişnuit. Un om simplu, banal poate, un personaj gri, uşor ezitant, mereu umil în faţa marelui scriitor. Dar, mai ales, un personaj teribil subestimat, de la bun început.

Nu ţi-e greu să trăieşti aici, singur?
Nu mă plictisesc niciodată în compania mea.
Şi nu e greu să trăieşti cu un geniu?
E mai uşor decât cu un imbecil..

 Variaţiuni enigmatice este titlul unei piese muzicale a compozitorului englez Edward Elgar, al cărei motiv principal ritmează acţiunea piesei şi a spectacolului. Compusă cu o desăvîrşită ştiinţă a suspansului, cu dezvăluiri gradate ale fundalului a ceea ce vedem şi auzim, piesa creşte într-un ritm constant spre final, chiar dacă un spectator şi cititor experimentat e în stare să ghicească, un moment mai devreme, ceea ce dramaturgul îi îngăduie spectatorului să afle la un moment dat. E o piesă despre dragoste, moarte, manipulare.

Există o anume poezie conţinută în subtextul textului, pe care Claudiu Goga, cu concursul celor doi excelenţi actori, o dirijează astfel încît să nu pară stridentă. De altfel, nici autorul nu e un începător care să-şi reverse elanurile poetice asupra bietului spectator fără apărare.

 

Alexandru Repan e dur şi cinic în prima fază, devenind tot mai uman pe parcursul acţiunii, arma cu care trage la început în vizitatorul său devine cîrjă şi-n cele din urmă se prăbuşeşte. Mircea Diaconu, la rîndul său, trece şi el prin diverse faze – la el, însă, calea e inversă, întîi e cea umilă, a lui nimeni în faţa scriitorului premiant Nobel, dar treptat preia conducerea, fapt ingenios sugerat şi de alternanţa pe podiumul scenei cu două niveluri pe care urcă ba unul, ba celălalt, ba, cînd situaţia pare egală, amîndoi protagoniştii.

In „Variatiuni enigmatice” realitatea este aceea creata de constiinta mea prin intermediul scrisorilor primite care imi infatiseaza o lume. Daca scrisorile mint atunci care mai este realitatea? Cea creata de constiinta mea, involuntar, prin intermediul faptelor din scrisori sau cea pe care mi-o prezinta acum ca adevarata autorul scrisorilor. Cel care isi pune aceasta intrebare alege, in final, ca lumea din constiinta sa sa isi continue existenta si sa uite de informatia despre cea adevarata. Ce este adevarul? Ceea ce ne aduce un folos, un beneficiu, care schimba ceva sau care are un efect. Asa spune teoria pragmatica a adevarului pe care au inventat-o americanii.

Un text de o mare sensibilitate, despre dragoste şi moarte, despre dragoste dincolo de moarte, despre relativitatea adevărului şi a minciunii. Doi bărbaţi evocă imaginea femeii dispărute. Amândoi au iubit-o; fiecare, însă, în felul său. Un mare scriitor, laureat al Premiului Nobel, renunţă la prezenţa ei fizică pentru a şi-o putea păstra în memorie, pentru a putea să-i scrie şi să-i dedice volume.
Un bărbat obişnuit se căsătoreşte cu ea, o iubeşte, îi dedică întreaga viaţă, iar după moartea acesteia, continuă, în numele ei, corespondenţa cu scriitorul ca şi cum încă ar trăi. O întâlnire dramatică între cele două personaje, care-şi dispută iubirea cu înfrigurare. Alexandru Repan şi Mircea Diaconu dau viaţă, cu infinită căldură, unei poveşti zguduitoare. O întâlnire între doi actori de mare talent, cu temperamente şi stiluri de joc diferite, într-un spectacol de o rafinată simplitate.

Published in: on 20 Martie 2010 at 17:51  Comments (11)  

TNB- „SINUCIGAŞUL”


Piesa a atras la vremea ei atenţia legendarilor regizori ruşi Stanislavski şi Meyerhold, dar, din nefericire, şi pe cea a lui Stalin. La ora la care a fost scrisă piesa, în 1928, în ciuda insistenţelor, nici unul dintre cei doi regizori nu primea aprobare să o pună în scenă. Drept urmare, Stanislavski i-a trimis o scrisoare lui Stalin în care îl compara pe Erdman cu Gogol şi în care descria entuziasmul lui Gorki pentru această piesă. Iată ce a răspuns Stalin: “Dragă Konstantin Sergheevici, n-am o părere prea bun despre “Sinucigaşul”. Tovarăşii mei cei mai apropiaţi consideră această piesă un pic goală de conţinut şi dăunătoare. (…) Cu toate acestea, nu mă opun ca teatrul să facă o experienţă şi să arate produsul muncii sale. Nu este exclus ca teatrul să-şi atingă scopul. Secţiunea cultură-propagandă a Comitetului Central al partidului nostru (tovarăşul Steţki) o să vă ajute în această problemă. Veţi fi supervizat de tovarăşi care se pricep în chestiunile artistice. Eu sunt diletant în acest domeniu. Salutări, I. Stalin.”

În urma acestei aprobări cu dus-întors, a avut loc o singură reprezentaţie în faţa unei delegaţii oficiale conduse de Lazăr Kaganovici, spectacol la care a fost aşteptat şi Stalin. “Tătucul” nu şi-a făcut însă apariţia. După vizionare, repetiţiile au fost întrerupte definitiv, iar Erdman a fost deportat în Siberia. Deşi a revenit la Moscova după cel de-Al Doilea Război Mondial, el nu a mai scris niciodată teatru.
Succesul acestui spectacol a fost garantat, cred eu, in primul rand, prin alegerea textului, adica din clipa in care un tanar regizor de forta si talentul lui Felix Alexa s-a oprit asupra acestei cutremuratoare creatii a lui Nikolai Robertovici Erdman, dramaturg rus (1900-1970), nascut la Moscova, intr-o familie de nemti proveniti din Tarile Baltice. Cultivat, rafinat, frumusel, cu aspect de dandy, el a intrat curand in cercul avangardistilor rusi. Inca adolescent, Erdman il intalneste pe marele poet rus Vladimir Maiakovsky – pentru care dezvolta un adevarat cult. Mai apoi este vrajit de un alt mare liric, Serghei Esenin. In tot acest timp, pasiunea lui pentru scris capata diverse forme, la inceput, mai ales poetice. Ceva mai tarziu incepe sa scrie si teatru, iar succesul vine chiar de la prima piesa, „Mandatul”, aplaudata de public, dar nu si de cenzura vremii, care interzice un timp spectacolul. Legendarul Vsevolod Mayerhold (1874-1940), actor si regizor care a creat o veritabila „scoala” de teatru in Rusia, l-a ajutat enorm de-a lungul carierei pe Erdman, fiind cel ce-i comanda piesa „Sinucigasul”. In acest timp, Erdman e in plina glorie! Calatoreste mult, il cunoaste pe Maxim Gorki. Si isi iubeste cu pasiune patria, ale carei suferinte le transpune in scris. Dupa interzicerea piesei, ca sa apere spectacolul si pe Erdman, Stanislavsky insusi indrazneste sa-i scrie lui Stalin, care ii raspunde evaziv. In cele din urma, Erdman este socotit un fel de „dusman al poporului”… Isi revine tarziu din „vina” asta…

In realitate, cu toate ca era „deportat”, Erdman a vizitat Moscova adeseori in anii ’30, conform biografiei sale publicate de Wapedia. In 1941 Erdman a luat de altfel Premiul Stalin pentru scenariul comediei „Volga-Volga”. La inceputul razboiului, ca fost voluntar al Armatei Rosii, a fost chemat sa se inroleze, insa, sub protectia lui BERIA – cunoscut drept asasinul personal al lui Stalin – a fost omis de la incorporare si lasat sa stea la Moscova.
De la acest moment istoric au trecut aproape 80 de ani. Si totusi, dramele descrise in piesa lui Erdman sunt si ale noastre, replicile si situatiile in care se afla personajele ne sunt foarte… familiare. Dar iata cum isi motiveaza Felix Alexa aceasta fericita alegere:
„”Sinucigasul” este o piesa ciudat de actuala. „Viata n-are sens” e replica finala a acestei piese geniale, scrisa cu un curaj nebun de un tanar de 28 de ani, al carui talent a fost sugrumat. Intre lozinca spusa in actul intai – „Viata e minunata”, si replica finala, se zbate un destin.

Published in: on 19 Martie 2010 at 23:39  Comments (1)  

Teatrul ODEON- „REMEMBER”- mister şi dans cu Răzvan Mazliu


Spectacolul Remember de la Teatrul Naţional din Timişoara, găzduit la Odeon, este o construcţie artistică în care spiritul nuvelei lui Mateiu I. Caragiale reprezintă un suport surprinzător pentru discursul artistic contemporan. Răzvan Mazilu este interpretul personajului Sir Aubrey de Vere, semnează dramatizarea şi regia, realizează coregrafia şi este şi creatorul costumelor. Rolul lui Mateiu I. Caragiale este interpretat, cu sinceritate şi naturaleţe, de actorul Ion Rizea.

Montarea Teatrului Naţional Timişoara propune publicului o întâlnire cu un text superb şi cu cel mai mediatizat coregraf din România (Răzvan Mazilu) într-un spectacol de teatru şi dans.

Remarc mai întâi decorul, deloc încărcat şi proiecţia din fundal: cad pietre preţioase, semn al opulenţei, dar şi descifrare timpurie a cheii unei poveşti ascunse. Pe scenă Aubrey de Vere (Răzvan Mazilu într-un rol foarte bun), trufaş, înconjurat de mătăsuri – senzaţie de răsfăţ pur. Are o eleganţă combinată cu trufie, şarm, rafinament şi discreţie.

Ion Rizea este naratorul, personaj ingrat, care retrăieşte cu uimire şi emoţie o întâmplare uluitoare, dar trebuie să fie distins, subtil şi abil – pe măsura partenerului său. Poate de aceea mă aşteptam la un rol cu mai multă forţă, mai cu morga cu care Mateiu Caragiale şi-a construit atât de migălos şi personajele şi viaţa.

Piesa debutează cu un surplus de text: naratorul citeşte scrisori şi pagini menite să definească dandysmul. Se poate ca ele să fi avut scopul de a contextualiza, dar cred că aceste inserţii diluează şi teoretizează în loc să lase acţiunile să ilustreze. E rememorată prima întâlnire dintre cele două personaje. Aşa cum se cuvine, dandyul ia răsuflarea: Aubrey de Vere e neobişnuit, copleşitor, pictural (de altfel, scenograful, atent la detalii, îl şi transformă în tablou în filmarea din fundal).

Seducţia, experiment încheiat, îi lasă pe cei doi participanţi în ipostaze diferite: seducătorul îşi abandonează victima. Aubrey stă doar atât cât să fie remarcat. Cel sedus face plimbări dese la muzeu, pentru a-l revedea. Episoadele se ţes şi fac destăinuiri (incomplete) despre viaţa lui Aubrey. Scenograful recurge la proiecţii video pentru a întregi misteriosul tablou. Acestea comit indiscreţii prielnice – invadăm spaţiul privat al unui dandy, aşa că, desigur că tot ceea ce întâlnim acolo este extravagant. Oglinzile sunt omniprezente. Ni se furişează prin faţa ochilor o cadă în care se scaldă trupul dezgolit al lui Aubrey (ce trebuie să capete nobila străvezie albastră) sau o mulţime de foarfeci ce fac modificări ale trupului.

Ne-naturalul şi artificialul sunt celebrate, exagerările sunt regulă. Un uriaş diamant tronează pe scenă: fast, lux, dar şi oglindiri multiple. Straniul erou e construit din aluzii şi ipoteze. Misterul este întreţinut, căci nu aflăm mai nimic din viaţa fascinantului personaj, doar că naratorul are faţă de acesta o admiraţie fără de margini.

O scenă impresionantă prin intensitatea şi forţa detaliilor ne confruntă cu o apariţie bizară: un balerin în tutu negru, proptit în cârje, cu mişcări precise execută un ultim „dans” al lebedei negre – captivantă traducere a mersului „cataleptic” al lui Aubrey de Vere. Suntem martorii unui episod halucinant, prezenţă pare a fi femeie, şi totuşi pe mâna făpturii „rânjeau şapte safire de Ceylan” – semnul de neconfundat al lui Aubrey. Episodul culminează cu şoaptele înfrigurate ale acestuia (singurele vorbe atribuite lui).

E zăduf, e o noapte stranie, de „catifea şi plumb” – „asemenea nopţi sunt mai de temut ca beţia”. Cei doi amici îşi dau o întâlnire la care sir Aubrey nu vine, prilej de noi speculaţii: poate e în braţele vreunei femei, poate uitase de „lumea celor vii”, prins în mrejele unui „sobor ocult”. Rămân doar ipoteze. Toropeala nopţii le amplifică.

Dar un „fapt divers” dezvăluie crudul sfârşit al lui sir Aubrey: ştirea că a fost pescuit cadavrul unui tânăr – ucis cu puţin timp în urmă. Tânărul purta asupra sa obiecte împodobite cu safire de Ceylan. Peste timp, o întâlnire a naratorului cu un „muşteriu” poate să îi dezvăluie misterul întregii istorisiri. Precaut, dar şi estet, se fereşte să asculte dezlegarea poveşti, sunt lucruri ce trebuie să rămână pe veci sub pecetea tainei. Nu cum era cu adevărat Aubrey De Vere era important, ci frumuseţea tainei ce-l înconjoară.

Remember reprezintă „înscenarea” unui set de principii specifice dandysmului, pe care se mulează rigorile artei contemporane. Dandysmul devine astfel un factor de anamneză, un complex de amintiri legate de un anumit timp şi de o filozofie de viaţă din care cresc imagini specifice interogaţiilor din arta contemporană.

Cheia spectacolului este, fără îndoială, cuvîntul „mister”. Într-o lume în care dezvăluirile şocante, expunerea completă, incriminarea imaginii publice sînt preocupări de căpătîi ale omului contemporan, Remember ne întoarce la rezervorul de autenticitate pe care îl impune păstrarea misterului. Din taina configurată de Mateiu I. Caragiale care ni-l poate modela pe Sir Aubrey de Vere în orice formă ar dori imaginaţia noastră, Răzvan Mazilu alege o ipostază legată de condiţia artistului. Sir Aubrey este mesagerul care îi arată „domnului M” misiunea artistică. Pentru acest moment al întîlnirii reale dintre cele două personaje este necesar un întreg proces alchimic la a cărui construcţie contribuie toate elementele spectacolului, de la creaţia video a lui Dionisis Christofilogiannis la sound design semnat de Vlaicu Golcea, de la costume la decoruri, de la contrastele coregrafice concepute de Răzvan Mazilu pînă la interpretarea lui Ion Rizea, care îl tranformă pe „domnul M” într-un personaj care ne vorbeşte ca şi cum ne-ar cunoaşte personal pe fiecare dintre noi.

Nu e deloc întîmplător faptul că Răzvan Mazilu a optat pentru creaţia lui Wagner ca suport muzical al spectacolului. Nietzsche vedea în muzica lui Wagner posibilitatea renaşterii spiritului tragediei greceşti căruia îi este specific jocul cu limita, discursul agonic pe care se fondează o nouă condiţie umană. Ca în Remember.

Published in: on 17 Martie 2010 at 21:04  Comments (1)  

Interviu cu Victor Rebengiuc:“Iubeşte arta din tine, nu pe tine în artă!”


 

Să faci un interviu cu Maestrul Rebengiuc este în sine o aventură! Nu mi-am propus să aleg calea oficială, cu intervenţii sus- puse sau legături intermediare. M-am decis ca după o reprezentaţie a piesei Legenda Marelui Închizitor, să merg la cabine să-mi încerc norocul! Maestrul nu m-a refuzat, şi m-a programat peste o săptămână, dupa ce va fi jucat aceeasi piesă! Şi deşi îl credeam obosit după spectacol, m-a primit cu voioşie în cabina dumnealui, unde am discutat preţ de o oră. Ce a ieşit puteţi citi mai jos. Îi mulţumesc încă o dată pentru amabilitatea şi bunătatea de care a dat dovadă! Sănătate, Maestre!

 

– Bun găsit, domnule Rebengiuc, în primul rând vă spun „La mulţi ani!” pentru ziua dvs. de naştere şi apoi pentru că UNITER împlineşte 20 ani de la înfiinţare.

Victor Rebengiuc: Da, într-adevăr e o sărbătoare şi merită să fie onorată pentru că a însemnat ceva UNITER-ul în lupta noastră, a actorilor şi să sperăm că va însemna şi de aici înainte.

– Dvs. aţi fost chiar unul dintre membrii fondatori ai UNITER! Cum era după Revoluţie în teatru?

Era ca la Revoluţie! Fiecare avea ideile lui dar important e ca am izbutit să impunem această nouă formulă de uniune teatrală. Iar în ceea ce priveşte aniversarea mea, asta n-ar mai fi un prilej de bucurie şi de petrecere pentru că la 77 ani începe să se vadă coltţul…

– Nu vorbiţi aşa!

 Ba de ce, care-i speranţa de viaţă pentru noi? 77 de ani e chiar mai mult decât speră ei c-o să le mananc eu pensia!

– Revenind la piesa pe care tocmai aţi încheiat-o, de ce aţi dorit să jucaţi rolul Marelui Închizitor?

Am dorit să joc pentru că am fost foarte impresionat de textul ăsta, când l-am văzut într-o interpretare în regia lui Peter Brook şi citisem cartea demult dar eram tânăr şi nu mi-a rămas în minte şi nu trăisem, nu conştientizasem, nu avusesem 40 de ani de comunism, de socialism, acum i-am realizat ascultând textul ăsta şi recitindu-l mi-am dat seama ce se întâmplă cu noi şi am zis că este bine pentru cei care nu au trăit perioada asta să vadă ce se întâmplă când există cineva care te obligă să renunţi la libertatea ta!

 – De ce renunţă oamenii la libertatea lor în favoarea unei bucăţi de pâine sau a unei sinecure?

Pentru că ţi-e foame şi dacă-ţi întinde unul o bucată de pâine, îţi închide gura!

–  Ne mai putem permite să fim liberi?

 Eu imi permit să fiu liber pentru că nu mi se poate închide gura cu nimic dar ăsta este adevărul, că există tendinţa printre cei care ne conduc, oameni politici, religioşi, de a stăpâni ei- “ nu mai fiţi liberi, renunţaţi la chestia asta şi o să aveţi de toate, ne gândim noi pentru voi şi voi faceţi ce spunem noi, că o să fie bine pentru toţi- şi câţi copii să aveţi, şi câţi să n-aveţi, şi ce să mâncaţi şi cât să mâncaţi, şi cum să vă însuraţi şi cum să nu vă însuraţi şi toată viaţa v-o facem noi, voi numai să staţi cuminţi şi să nu aveţi probleme! Nu trebuie să gândiţi voi- nu avem nevoie de chestia asta!“

 – Practic, din ce spuneţi nu transmiteţi prea mult optimism, nu s-a schimbat mare lucru după 1989!

 Nu s-a schimbat mai nimic, s-au schimbat doar conducătorii, au venit ăia mai tineri, adică eşalonul al doilea, asta e nenorocirea noastră, că Revoluţia nu a schimbat decât conducătorii care erau atunci în funcţie!

 –  Cum se văd teatrul şi publicul la 77 ani, de pe scenă?

 Adevărul este că eu nu-mi dau seama că am 77 ani, mă simt încă liber, mă mişc bine, nu am probleme de sănătate şi nu am avut toată viaţa mea, nu am stat în spital o zi- mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ţinut sănătos! Am avut răceli, dureri de dinţi, scrânteli de picioare, chestii de-astea…gută, am avut gută, e adevărat!

–   Cum vă explicaţi că marii actori sunt atât de longevivi pe scenă? Care ar fi secretul?

Nu-mi dau seama cum! Nu e un secret! Nu am făcut excese în viaţa mea! Am şi o constituţie omogenă, bună, probabil şi că nu am pierdut nopţi cu duiumul, nu am băut în neştire, m-am ocupat numai de profesie pentru că am avut mult de lucru şi sunt foarte fericit că am avut de lucru! Teatrul nu mă oboseşte deloc pe mine! Pot să joc încontinuu spectacole şi nu sunt obosit! Chiar este şi un medicament, dacă vin cu o durere de măsea, ceva, la teatru, în momentul când sunt pe scenă mi-a trecut, am uitat, gata!

 – La fiecare rol ştiu că sunteţi foarte exigent şi vă faceţi autocritica- mereu spuneţi ce a fost bine, ce nu a mers. Ca să folosesc şi eu un clişeu, mai face asta şi un “monstru sacru”?

Domnule, dacă zici că eu sunt “montru sacru”, să ştii că sunt foarte supărat, nu aveam asemenea impresie despre mine, chiar ”monstru”? (râde) Nu sunt un “monstru sacru”! Eu sunt un actor cu destul de îndelungată experienţă pe scenă, am vreo 55 ani, şi îmi fac datoria la fel de bine şi de exigent, îmi respect profesia şi îi acord toată atenţia mea, publicul văd că este cuminte în general în sală, ascultă, mai ales la piesa asta chiar mă temeam că n-o să-i intereseze, o să fie câteva săli de spectatori care vor veni, care au citit cartea, care au o idee despre treaba asta şi care vor să vadă ce se întâmplă! Dar uite că am jucat vreo 12-13 spectacole cu sălile pline şi majoritatea spectatorilor sunt tineri, asta mă bucură foarte mult, pentru că mesajul pe care-l transmit cu piesa asta este receptat de cei tineri şi cu siguranţă că înţeleg ceva, pentru că mă căznesc să le explic ce se întâmplă în textul ăsta, să-i fac să înţeleagă foarte bine ce se întâmplă.

–  Facem un salt în timp- Craiova, Vlad Mugur, Bărbierul din Sevilla, debutul…

 Da, în 1956…era prima oară când apăream pe scenă într-un Teatru Naţional, la Craiova, eram cu un grup de absolvenţi, împreună cu profesorul nostru Vlad Mugur acolo… Bărbierul din Sevilla era piesa pe care o jucasem la producţie, în Institut şi o reluasem acolo cu câteva schimbări de distribuţie, pentru că unii dintre studenţi nu mai erau cu noi şi a trebuit să fie înlocuiţi cu nişte actori ai teatrului din Craiova, dar emoţiile mari le-am avut la Ce înseamnă să fii Onest de Oscar Wilde, montată tot de Vlad Mugur– era un spectacol deosebit, atunci debutam cu adevărat…era un rol făcut special pentru scena aceea şi jucam noi, cei tineri, grupul nostru- Silvia Popovici, Sanda Toma, Rauţchi, Rucăreanu, eu, Cozorici şi a fost un spectacol care a avut foarte mare succes. Îmi aduc aminte cu multă bucurie şi recunoştinţă că la premieră, ţinând seama că s-a întâmplat în iarnă, noiembrie- decembrie, doamna Buzescu, profesoara mea, pe care o iubesc şi căreia îi datorez toată cariera mea- ea m-a facut actor!-, ea care nu venea la şcoala când era frig, când era iarnă, a venit la Craiova, domnule, m-am pomenit cu ea acolo, a venit cu trenul şi asta a fost o mare bucurie pentru mine. Adevărul este că ea m-a urmărit pe tot parcursul carierei mele, cât a trăit şi la fiecare premieră a mea venea, mă vedea şi a doua zi îmi dădea telefon şi-mi spunea ce i s-a părut că e bine, ce i s-a părut că nu e bine şi mă îndruma să remediez eventualele lipsuri care apăreau.

–  Şi apoi, în 1957, pe scena de la Bulandra, dublu debut, dvs. şi Liviu Ciulei în „Omul care aduce ploaia”!

Da, se poate spune că a fost un dublu debut pentru că Liviu Ciulei m-a distribuit. Adevărul e că atunci când am venit la Bulandra de la Craiova, fugind de acolo pentru că nu vroiam să rămân, eu vroiam să vin acasă, eram îndrăgostit, iubita mea era în Bucureşti, mama îmi spunea: “vino acasă, vino acasă!”, si cum o iubeam şi pe mama, mă rog, am venit…eu deja eram distribuit în două piese, erau afişate distribuţiile la avizierul teatrului şi m-am văzut acolo- era un lucru deosebit!

–  Peste doi ani, în 1959, rolul fiului din Moartea unui comis voiajor, un rol de care v-aţi ataşat.

Era prima oara când jucam un rol de dramă! Şi rolul ăsta mi-a placut atât de mult şi l-am jucat cu atâta plăcere şi dăruire, cum nu vă puteţi imagina! E vorba de un mare autor dramatic, Arthur Miller, piesa este extraordinară, rezistă în timp şi se joacă acum cu acelaşi succes cu care se juca şi acum 50 ani, şi mi-am zis când eram tânăr şi-l jucam pe fiul cel mare: “domnule, dacă îmi ajută Dumnezeu, când voi fi bătrân, aş vrea să-l joc pe tatăl!” Şi visul mi s-a împlinit, am îmbătrânit, căutam o piesă în care să joc, găsisem una subţirică şi deodată mi-a venit ideea- stai, domnule, că eu vroiam să joc în Moartea unui comis voiajor…m-am dus la directorul teatrului şi i-am zis că aş vrea să joc piesa asta!

–  Aura Buzescu, Vlad Mugur, Lucian Pintilie, Dan Piţa, Radu Penciulescu, Cristi Puiu- cum influenţează aceşti regizori devenirea unui actor?

Păi aceştia pe care i-aţi pomenit sunt nişte buni regizori, care ştiu cum să lucreze cu actorul, sau ştiu să-l formeze, cum e cazul doamnei Buzescu şi care au metoda, posibilitatea, au cheia cu care să descuie lădiţa cu sentimente, cu talent, cu mijloace artistice ale actorului şi să le scoată la vedere. Cu asemenea regizori am făcut roluri pe care nu mă asteptam să le fac vreodată.

–  Cum reuşiţi mereu să intraţi în pielea personajului?

Nu ştiu cum, asta e o chestie pe care nu pot s-o explic! Ţine de talent, probabil, de vocaţia mea, asta am făcut! Cu timpul am învăţat pentru că mi-aduc aminte când trebuia să fac un personaj, nu ştiam de unde să-l apuc, ce să-i fac…mă gândeam că dacă ar fi 15 cărămizi şi ar spune că rolul ăsta are 15 cărămizi, le luăm şi le punem una peste alta şi ăsta-i rolul! Dar când nu ai aceste cărămizi, ce te faci? Cu timpul am descoperit cum te poţi apropia de un rol, cum îl citeşti foarte bine de mai multe ori, vezi cine este el în economia piesei, pe cine iubeşte din piesă dintre partenerii lui, pe cine urăşte, cui arată că-l iubeşte, cui nu-i arată că-l iubeşte dar îl iubeşte totuşi, mă rog, sunt o mulţime de lucruri care construiesc un personaj şi trebuie să te ocupi de ele.

–  Dar poţi juca un rol dacă nu-l simţi?

Îl poţi juca dar nu iese ce trebuie să iasă! Mi s-a întâmplat şi chestia asta, când nu m-am putut apropia şi n-am găsit calea către rol- e vina mea, nu a rolurilor!- şi pe care ori le-am jucat prost, ori le-am refuzat.

–  Deci au existat şi roluri pe care le-aţi refuzat!

Ei, da, sigur, au existat multe şi vor mai fi!

–  Cum aţi intrat în rolul, în mintea lui Moromete?

 Am citit cartea şi am scăpat de un complex pentru că tot timpul mi se spunea că Moromete este prototipul tăranului român…eu nu am fost ţăran, am fost născut şi crescut în Bucureşti, n-am avut rude la ţară, în vacanţă stăteam împreună cu fratele meu pe asfaltul din oraş şi băteam mingea de cârpă..nu ştiam cum e…colegii mei de şcoală se duceau în fiecare vară la mătuşi, la bunici la ţară…dar m-am gândit că ţăranul este şi el un om, cu problemele lui, este conducătorul unei familii, răspunde de fericirea şi de viaţa membrilor familiei lui şi trebuie să rezolve problemele astea pe care le are! Şi asa am făcut personajul! Am stat cu cartea în mânî tot timpul filmărilor!

–  Cu rolul din “Pădurea spânzuraţilor”, premiat la Cannes pentru regie, practic v-aţi impus în film şi ştiu că vă este foarte drag!

În Mexic exista un festival al festivalurilor care avea loc spre sfârşitul anului şi am fost invitaţi la Acapulco premianţii celor mai importante festivaluri de peste an din lume! Pe noi ne-au invitat cu Pădurea spânzuraţilor. Nu se dădeau premii acolo, lumea era toată destinsă, eram liberi, făceam plajă ca era îngrozitor de cald şi umezeală şi după ce fost prezentat filmul nostrum, ne-am întors la hotel mai târziu. Lumea care se aşezase la mese s-a ridicat în picioare şi au început să ne aplaude! A fost cel mai frumos moment pe care l-am trăit în viaţa mea, ca nişte oameni, specialişti de profesie să te aprecieze în felul ăsta, să se ridice în picioare şi să te aplaude din proprie iniţiativă!

–  Cât de mult v-a plăcut rolul lui Pampon din “De ce trag clopotele, Mitică”?

Mi-a plăcut foarte mult! Şi ăsta e unul dintre rolurile de care-ţi spuneam că nu credeam că-l pot juca! La fel ca şi Moromete! Dar Pintilie m-a distribuit şi a lucrat cu mine aşa cum ştie el să lucreze, şi m-a tot biciuit şi m-a tot întors…este foarte exigent şi trage câte 20-30 de duble la un cadru, de fiecare dată ai de corectat câte ceva, îţi spune:”acolo n-a fost bine!” După 15-20 de reluări nu mai ştii ce trebuie să faci! Până la urmă a ieşit ceva din rolul ăla!

 Mai sunteţi furios ca Niki Ardelean? Ce vă înfurie azi?

Niki Ardelean a devenit furios după ce a înghiţit foarte multe umilinţe, a fost călcat în picioare de cuscrul lui şi de viaţă în general, atunci a devenit foarte nervos şi n-a avut altă cale de a-şi vărsa frustrarea decât cea pe care o are în film.

– Regizori tineri sau consacraţi?

Şi unii, şi alţii, talentaţi să fie, să ştie să lucreze cu actorul! Ai pomenit mai devreme şi regizori tineri, am facut de curand un film cu Calin Netzer, un regizor foarte tanar, filmul a fost prezentat la un festival de film d ela Salonic unde a luat cinci premii, printer care si un premiu de interpretare pentru mine, sunt premiant, bucurati-va!

– Ati furat meserie de la colegii de platou?

Intotdeauna am furat meserie, inca din Institut am avut mari actori pe care i-am urmarit-  mama, ce pleiada de actori erau cand eram eu student! Doamna Buzescu, Costache Antoniu, Ion Manolescu, Storin, Vraca, Mimi Botta, Marieta Deculescu, Sonia Cruceru, Beligan, Birlic– o nebunie, aveai ce sa furi de la ei!

– Inteleg ca si modelul lor v-a impins catre teatru? Ce v-a incurajat?

Domnule, ce m-a incurajat… a fost absolut intamplatoare aterizarea mea in domeniul teatrului! Unul din colegii mei mi-a spus intr-o zi ca o sa joc intr-o piesa pe care o pune el la scoala, acolo, si asa am inceput! Dup-aia m-a chemat altul- hai sa mai joci si intr-o alta piesa si am jucat la intalnirile populare, erau camine culturale si am jucat in ele, in cartier, acolo jucam!

–  Cum era copilul Victor Rebengiuc?

Era un copil cuminte, care-si vedea de scoala, silitor…

– Va placea sa invatati?

Mi-a placut sa invat, da, am fost un copil cu aplicatie catre invatatura si eram printre cei mai buni din clasa! Nu ma laud dar asa a fost!

– Credeti ca tatal dvs., de care nu v-ati bucurat pentru ca a luptat pe front, ar fi vrut sa va vada actor?

De ce sa nu vrea, cred ca ar vrut dar daca ar fi vrut poate ar fi facut si ceva in sensul asta, dar nu vreau sa dicut despre asta…

– Care este secretul prin care dupa 43 de ani de casnicie cu doamna Mariana Mihut- altii nu rezista nici 43 de zile in lumea de azi!- sunteti la fel de tineri si la fel de proaspeti?

Domnule, secretul este sa nu auzi intotdeauna ce spune celalalt!(rade) Si sa nu vrei sa-i raspunzi cu orice pret la nivelul si la tonul cu care iti spune ea ceva! Trebuie sa intelegi ca sunt perioade mai dificile cateodata si asta e, ne-am inteles foarte bine pana la urma, pentru ca toate micile dispute pe care le-am avut au sfarsit in veselie, ne-am amuzat, asta a fost!

 – Ati cunoscut-o pe platourile de la Buftea, desi erati vecini, in acelasi bloc!

 Ea statea la intrarea A, eu sateam la intrarea C! Era un bloc foarte mare, avea sapte scari si trei intrari, ea statea pe prima, eu pe ultima, mi se pare! Ea stia ca eu stau in blocul ala dar eu habar nu aveam ca eram vecini!

– Cum l-ati educat pe Tudor?

S-a educat singur, inrtr-un fel! Educatia pe care i-am dat-o a fost sa fie sincer, sa nu minta niciodata si sa fie el insusi! Sa judece foarte bine ce are de facut si cum trebuie sa faca si vad ca se tine de sfaturile astea! E un baiat foarte serios, care a citit foarte mult si stie foarte multe lucruri dar nu le prea arata, ca e prea timid! Dar sper ca o sa-i treaca odata timiditatea asta, cand o sa-l umple de tot, o sa dea pe dinafara!

– Aveti un nepot superb- sa va traiasca!-, pe care l-am vazut pe Facebook, sunteti conectat la tehnica moderna…

Da, fi-miu m-a conectat in perioada cand a fost plecat in America, a fost un mijloc de a comunica, primeam si trimiteam mail-uri si m-a invatat. Nu sunt specialist! Si cu Facebook e o nebunie, pe mine ma doare capul, imi place linistea, totusi! Am doi, trei prieteni cu care discut, nu am nevoie de o armata de prieteni care nici nu sunt prieteni, pana la urma, decat ca pot sa fie intr-o relatie cu un artist! Si iti cer prietenia fara sa se prezinte! Ei stiu cui cer prietenia dar eu nu stiu pe cine accept ca prieten! Si-mi arata o poza cu o pisica! Pai ce sa fac eu cu pisica aia, n-am ce sa fac! Nu pot sa zic ca asta e prietenul meu, de cand il asteptam!🙂

 – Cum v-a venit ideea sa recitati poezia Doina  in decembrie 1989?

Pai mi-a venit pentru ca era o poezie interzisa si a fost prima ocazie in care as fi putut arata ca exista o asemenea poezie superba a lui Eminescu si am zis-o!

– Ce sperante aveati atunci?

Ehe, aveam sperante frumoase atunci! Credeam ca s-a schimbat tot! Ca s-a schimbat cu totul totul! Dar nu s-a schimbat nimic! S-au imbogatit foarte mult toti cei care au facut politica, asta este caracteristica societatii noastre dupa 20 ani de democratie, paradoxul ei e ca au devenit foarte bogati cei care au facut politica, nu cei care au avut activitati economice, unde e firesc sa te imbogatesti daca ai o afacere buna si-ti merge bine, te imbogatesti! Dar sa te ombogatesti facand politica, asta mi se pare ceva record absolut mondial, uite- planetar, nu mondial!

– Dvs. ati fost angajat mult timp in viata publica, avand opinii transante, clar exprimate, chiar ati candidat pe listele PNL, ati picat primul sub linie…daca ati fi fost ales parlamentar credeti ca se schimba destinul dvs., mai jucati teatru sau puteati schimba ceva in domeniul cultural?

Nu, nu, n-as fi ramas parlamentar pentru ca nu m-as fi putut adapta! Eu nu stiu sa mint! Si as fi cerut mereu adevarul si as fi spus adevarul! Ar fi fost o nebunie, as fi murit cu unul de gat de la PSD sau de la PRM, pentru ca n-aveam ce sa caut acolo!

Si am mai avut eu o functie dintr-asta, studentii m-au chemat dupa revolutie la Institut si am fost rector sase ani de zile dar in afara de faptul ca m-am inteles foarte bine cu studentii si m-am preocupat sa se intample ceva in Institutul ala care era lasat in paragina si urma in mod sigur sa fie desfiintat pentru ca Ceausescu nu avea nevoie de actori profesionisti, pentru ca spunea mereu ca amatorii sunt adevaratii artisti! Termina omul strungul, incuie frumos, vine acasa, se spala pe maini si incepe sa scrie o carte sau sa cante la vioara…asa credea el! Si m-am zbatut sa creez sectii noi si am avut o relatie foarte frumoasa cu studentii, le sunt recunoscator si bag de seama ca si ei imi pastreaza o amintire frumoasa!

 – Mai exista apetenta in ziua de azi pentru arta, pentru citit, pentru teatru?

Exista, vezi ca salile sunt pline in permanenta, iar majoritatea spectatorilor sunt tineri, deci exista acest interes pentru cultura, pentru lectura, cum apare o carte interesanta se epuizeaza imediat, chiar daca ea costa atat de mult si nu oricine si-o poate permite! Sunt targurile astea de carte si sunt pline mereu, se cumpara carte pe rupte si cred ca se citeste, nu?

– Dvs. mai aveti timp sa mergeti la teatru?

Eu mai am din cand in cand dar nu prea-mi place sa merg la teatru decat cand joc eu!

– Care este ultima piesa pe care ati vazut-o?

Este o piesa foarte buna pe care l-am vazut la Odeon, Pyramus and Thisbe care mi-a placut la nebunie si mi-au placut doi actori excelenti– Antoaneta Zaharia si Ionel Mihailescu!

– Stiu ca una din placerile dvs. a fost gatitul! Mai gatiti?

Mai gatesc dar acum a invatat si Mariana sa gateasca…

…in sfarsit, dupa 43 de ani!:))

 Nu, dar gateste foarte bine si acum nu mai are repetitii si intra ea in bucatarie si eu nu o deranjez!

– Ce va placea sa gatiti?

Orice, si acum fac ciorbe, daca e vorba de ciorba o fac eu!

– Ce i-ati sfatui pe tinerii din ziua de azi, sa mai incerce la teatru, sa urmeze o cariera din vocatie si pasiune sau sa-si asigure un trai decent dintr- o meserie banoasa?

Domnule, cine are talent nu se uita la chestia asta cu banii! Meseria noastra nu e banoasa! Salariile noastre sunt mici, acum ni le mai si taie, aveam si eu o nebunie ca eram pensionar si aveam un cumul la Teatrul National, acum nu mai am dreptul si a trebuit sa optez, am ales pensia si joc cu bucata, cum se spune!

– Cum va luptati cu criza, ca veni vorba…

Nu ma lupt, n-am fost niciodata un om pretentios, n-am avut probleme de imbracaminte, sa am nu stiu ce toale facute special, sa am parfumuri! Eu am o pereche de pantaloni, de pantofi si un pulovar si le port pana se rup si apoi imi iau altele! Nu fac parada modei niciodata! Am trecut prin crize mult mai mari decat asta, am apucat si razboiul, si toata perioada comunista, nu mi-a fost usor dar iacata ca am trecut peste toate astea!

– Exista vreun rol pe care in viitor ati dori sa-l jucati?

Nu, nu exista! Nu am un rol visat! S-ar putea sa mai apara vreunul, cine stie, ma distribuie vreun regizor care are o piesa si zice: uite, domnule, il joci tu! Ultimul rol visat a fost asta din Moartea unui comis voiajor

– Cioran spunea ca muzica este refugiul sufletelor pe care le-a ranit fericirea! Dvs. in ce muzica va refugiati?

Numai muzica clasica! Asta imi place la nebunie! Si-mi mai place si muzica usoara a anilor 60-70…

– Erati un adolescent rebel?

Nuuu, n-am avut treaba cu asta! Eu nici n-am auzit de Beatles cand toti stiau de ei, habar n-aveam! Imi placea muzica usoara compusa de Ion Vasilescu, Dendrino, Vasile Vasilache de la noi. Charles Aznavour, Dalida, Becaud, jazz-ul imi place la fel- Armstrong, Ella Fitzgerald, Duke Ellington, Ray Charles, chiar si Sinatra, nu sunt mort dupa el dar imi place. Aretha Franklin…dar in special muzica clasica, asta ascult!

– Care a fost deviza dvs. in teatru?

Este un citat din Konstantin Stanislavski (memorialist din lumea teatrului rus, actor şi profesor dramatic, nota mea, foto) care spunea: “iubeste arta din tine, nu pe tine in arta!”

– Va place sportul?

Da, sa ma uit la el!

– La ce va uitati?

Si la fotbal…bine, la meciurile de la noi nu ma mai uit! Daca e campionat european sau mondial ma uit!

– Aveti vreo nationala pentru care patimiti?

Spania imi place acum si-mi placea Italia pe vremuri! Ma uit si la tenis. Si la box. Imi placea sumo la nebunie si nu se mai transmite, sufar ingrozitor! Eram topit dupa sumo, ii stiam pe toti pe dinafara! Ani de zile ma uitam, mi le imprimam daca aveam spectacol si nu vedeam! Dar acum nu mai transmite, nu stiu de ce!

– In tenis i-ati prins pe toti marii jucatori! Ce amintiri aveti legate de sportivi?

Da, de la Gogu si Marin Viziru. Sunt prieten cu unii dintre ei, cu Ilie Nastase sunt amic chiar, atunci cand eram tanar el venea la teatru, eu mai mergeam la meciuri, asa ca ne stiam! Si cu Tiriac dar nu l-am mai vazut de cand e om de afaceri!  Ienei era un iubitor de teatru si s-a si insurat cu Vasilica Tastaman si Gheorghe Constantin- “Profesorul”-astia au fost oamenii din fotbal de a caror prietenie m-am bucurat.

– Federer sau Nadal?

Mie-mi place Federer! Pentru ca are eleganta, are stil, domnule… Nadal este prea rau, prea vrea sa-l manance pe cel din fata lui, sa-l muste, sa nu ramana decat oasele din el! Federer joaca frumos, elegant, degajat, cu flegma aia englezeasca, imi place foarte mult! Si-mi placea inainte Sampras mai mult decat Agassi sau Mc Enroe!

– Intre teatru si sport ce ati alege pentru nepotul dvs?

Mi-ar placea sa-si gaseasca el singur drumul prin care sa se afirme, sa arate ca e capabil de ceva! Nici pe fiul meu nu l-am oblogat nimic, singur si-a ales profesia si nu l-am fortat in niciun fel! Teatru n-a vrut cu niciun chip sa faca!

– Va simtiti un om implinit, fericit?

Da, sunt un om implinit! Sigur ca mai sunt lucruri pe care mi le doresc inca dar socotesc ca nu am gresit pana acum in viata, ca mi-am ales bine profesia, ca mi-am ales bine nevasta, copiii si nepotii mi-i iubesc si sunt fericit ca-i am, sunt fericit ca sunt actor, ca pot juca inca la varsta asta, imi doresc sa joc cat mai mult si imi doresc sa fiu din ce in ce mai bun, pentru ca nu pot sa ma declar multumit cu ce fac la ora asta! Ar insemna ca sunt un om terminat sa zic ca mai mult de atat nu se poate! Nu! Se poate mai mult! Am probat asta in meseria mea si stiu ca omul are rezerve in el, deci astept acel imbold care sa scoata din mine inca ceva nou, ceva care sa ma duca mai departe, care sa ma ridice cu o treapta mai sus decat sunt in momentul de fata!

– Ati avut eroi in copilarie sau modele in teatru si film?

Cand am intrat in Institut il imitam pe Beligan! Era modelul meu, nu-l vazusem niciodata jucand, il auzisem la radio si-mi placea sa-l imit! Doamna Buzescu m-a eliberat de chestia asta!

– N-am pomenit nimic pana acum de doamna Bulandra!

A, doamna Bulandra! A fost o mare personalitate teatrala, la varsta la care am prins-o eu am jucat in doua spectacole cu ea si era prea batrana cand am cunoscut-o eu si nu mai era o mare actrita, nu mai avea voce, se misca greu, dar ca om de teatru, ca director cum era ea si cum facea totul era extraordinara! Nu se facea nimic fara stirea ei, era de dimineata pana seara in teatru si totul era supravegheat de ea! Ea isi selecta actorii, mergea dupa ei in provincie, era cate unul care i se parea interesant il nota si se mai ducea sa-l mai vada si in alte piese pana cand se convingea ca e bun si are talent, atunci il invita la teatrul ei!

Si eu am dat concurs de admitere pe post si am fost selectionat, nu am intrat pe pile. Ea a pus bazele unui teatru extraordinar si a continuat sa fie la fel sub conducerea lui Liviu Ciulei! Traditia asta a mai mers catava vreme dupa ce l-au dat comunistii afara dar in ultimii ani nu mai merge asa bine…

– Cum ati reusit sa fentati cenzura comunista?

Domnule, toti o fentam! La toate zilele alea festive te chema directorul si erai intr-un fel obligat sa te duci ca e aniversarea nu stiu cui. Si spuneam ca nu ma duc! Pai nu, ca e sarcina de serviciu, daca nu duci te dau afara! Da-ma afara! Si nu m-a dat afara! S-a intamplat chestia asta de n ori!

– Nu ati avut neplaceri?

Nu am avut nimic, domnule! Au fost destui care au refuzat sa faca treaba asta dar unii au facut-o de frica, altii pentru ca nu le pasa iar altii au facut-o cu foarte mult zel, in dorinta de a fi remarcati de capii politici ai tarii si care sperau probabil ca in urma acestor remarcari sa aiba ceva profit- sa le dea un post, poate un premiu, ceva, nu stiu ce gandeau ei!

– Ati fost si urmarit de Securitate…

Da, sigur ca da, am vazut o parte din dosar…zile intregi de convorbiri la telefon transcrise!

– Ce era asa important? Banuiesc ca vorbeati despre teatru…

Evident ca injuram si regimul, eu nu ma jenam de asta! Chiar in public…

– Nu v-au chemat sa va bagati mintile-n cap?

Am avut niste semnale, a venit unul care mi-a zis ca m-am dus la elacasa, de fapt ala era cel care m.a turnat…

– Deci, il stiti..

Il stiu, da…el zice ca nu e turnator, eu zic ca este!

– I-ati mai privit in ochi pe acestia care v-au tradat?

Nu, n-am vrut sa deconspir numele lor…nu m-as mai fi putut uita la ei…

– Daca ar fi sa distribuiti Romania intr-o piesa in acesti ani, care ar fi aceea?

In tiltul original al piesei Azilul de noapte care pe ruseste suna La fund sau La fundul fundului, acolo as distribui-o!

–  Chiar asa de jos suntem?

 Asa de jos suntem, da!(o spune cu naduf!) 

–  Mai avem vreo speranta sa ne salvam?

Speranta avem, pana la urma trebuie sa ajungem undeva. Eu nu vreau sa ma mai amestec in nimic, nu vreau sa mai stiu nimic!

– De ce nu mai apareti la tv, chiar asa!?

Nu mai vreau sa stiu de asta! Mi-a dat telefon acum de la nu stiu ce televiziune sa vin sa discutam despre situatia din PSD! Dar ce-mi pasa mie de PSD, domnule?( vorbeste apasat si intareste cuvintele)

Nu ma mai intereseza nimic, niciun partid, absolut nimic! De ar disparea dracului toti! E randul tinerilor sa-si creeze ceva! Sa ma caznesc eu sa fac un plan de viitor al Romaniei, eu care am 77 de ani si maine poimaine termin cu socotelile pe lumea asta!

– Dar tinerii nu au nevoie de modele?

 Pai ce model sa fiu eu? Decat daca vrea sa ma ia cineva ca model, – si nici penrtu asta nu garantez!,-ca actor, ca sunt serios, ca-mi vad de treaba mea, ca sunt disciplinat, ca nu incurc lucrurile cum le incurca unii si altii, ca imi invat textile… asta ar putea sa ia de la mine, nu?

– Va place Arthur Miller, jucati si in „Toti fiii mei”, i-ati asteptat pe americani?

Da, i-am asteptat cand eram copil in 1945-1946 dar am fost dezamagit, am sperat ca intram pe mainile lor dar am intrat pe celelalte maini! Cand am inceput sa-mi dau seama cum stau lucrurile n-am mai sperat nimic!

– Dar acum, cum vedeti lucrurile, spre ce directie ne indreptam?

Tot ce se intampla in momentul de fata este o incurajare a ubicuitatii statului, statul sa fie peste tot si totul sa depinda de stat si se descurajeaza initiativa particulara! Sunt o multime de legi care exact asta fac! Daca vine statul sa faca iar totul…am mai trait experienta asta, dar nu cred ca vor izbuti!

– Revenind la teatru, pana cand credeti ca puteti juca?

Pana cand voi putea! Cat timp pot sa joc, sa ma misc, sa invat texte si sa le tin minte, cat pot s ainvat omoneste si sa nu incep sa fonfai, voi juca! In momentul in care incep sa devin penibil, n-o sa ma mai urc pe scena, asta-i clar!

– Stiti ce ma gandeam acum? De ce nu exista si la noi dupa modelul englezesc titluri nobiliare care sa se acorde in teatru?

Da, eu am propus chestia asta dupa 1990! Am propus titlul de boier, boier al teatrului…

– Exista vreo intrebare la care ati fi vrut sa raspundeti in acest interviu si nu am adresat-o?

De ce, domnule, imi iei interviu mie?

– Nu va place sa dati interviuri!

Nu, nu-mi place! Acum mai accept dar o sa zica lumea ca uite si la bosorogul asta, dupa ce ca i se da atentie, mai face si pe nebunul!

– Maestre, eu va multumesc si va doresc viata lunga si buna, sa ne bucurati in continuare pe scena si sa va bucurati de nepoti!

Multumesc mult, mult, iti doresc si eu la fel si tuturor celor care vor citi acest interviu le urez sanatate, putere si curaj sa treaca peste perioada asta nefericita pentru ca, asa cum spunea Stalin, „va fi sarbatoare si pe ulita noastra!”

– A fost o incantare sa dialoghez cu un boier al teatrului! Inca o data, multumiri!

Multumesc si eu!

Published in: on 13 Martie 2010 at 22:31  Comments (6)  

TNB- „EGOISTUL”- o piesă de teatru emoţionantă!


După mult timp în care mi-am dorit să merg, într-un final am reuşit să văd şi eu acest spectacol. Aşteptările erau mari şi curiozitatea pe măsură. De fapt vroiam să mă duc să-l văd pe Radu Beligan. La aproape 92 de ani este incredibil. Deşi vârsta îşi spune cuvântul asupra înfăţişării, replicilor, mişcărilor lui, Radu Beligan rămâne un uriaş actor. Într-un fel este puţin trist să-l vezi în apusul vieţii.  

 Alegerea textului, un fel de testament literar al celebrului autor, nu este întâmplătoare. În urmă cu aproape 30 de ani, Maestrul Radu Beligan se întâlneşte cu Jean Anouilh la Comédie des Champs Elysees. Asistă la o repetiţie a acestuia, notează tot ce dramaturgul, în calitate de regizor al propriului text spune, apoi iau masa împreună. Trebuie să fi fost o întâlnire cu totul specială, pentru că astăzi, în Egoistul, parcă asistăm la o poveste scrisă de Radu Beligan, sub pseudonimul Jean Anouilh

Egoistul este un spectacol extraordinar în care îl putem întâlni pe Maestru nu numai în calitatea ce i-a adus notorietatea, cea de interpret, dar şi într-o alta, la fel de apreciată, cea de regizor. Sub bagheta sa prinde viaţă casa de sfârşit de secol XX a unui celebru dramaturg, prin care se perindă toţi apropiaţii acestuia pentru a obţine mult râvnitele… autografe, pe cecuri de 20 de mii de franci. Cu replici de un firesc uluitor se construieşte o poveste comică, presărată cu mici panseuri care, până la final, conturează fidel destinul şi filosofia de viaţă a unui om care a trăit, dăruindu-se generos unei lumi prea puţin dispusă să-l înţeleagă. 

 Într-adevăr, totul este construit în jurul relaţiei unui dramaturg cu cei din jur, fie ei prieteni sau membri ai familiei. Cu toţii se uită cu un-jind-mai-mare-ca-respectul la “creator”, aşteptând de la acesta un cec, indiferent cât de mare este suma înscrisă pe el. Pentru că sumele mici ar fi o dovadă de egoism din partea unui om de valoarea dramaturgului, iar aşa ceva este total exclus! Relaţiile de familie nu gravitează doar în jurul banilor, amanta scriitorului (Ileana Olteanu) stârnind şi ea dispreţul fostei soţii (Simona Bondoc) şi invidia prietenului de-o viaţă (Damian Crâşmaru). Singurul personaj dezinteresat este doctorul (Tomi Cristin), care îşi permite să disece lucrurile la rece şi să-i recomande pacientului său să se ferească de relaţiile de familie. De altfel, dialogurile dintre cei doi sunt şi cele mai savuroase. 

Spectatorul din sală înţelege că, uneori, cei care aştern pe hârtie scenarii nu trebuie să meargă foarte departe pentru a găsi subiecte. Ele se derulează permanent sub ochii noştri. Măiestria constă în conturarea momentului, în dialogul cu tine însuţi şi în credibilizarea personajelor.  

 “Egoistul” este ultima piesă a lui Jean Anouilh, scrisă în 1981. Un fel de piesă testament, aşa cum este “Furtuna” lui Shakespeare. Este opera unui om care ştie că va pleca şi ne înfăţişează viziunea lui asupra lumii contemporane, o viziune lucidă, puţin cinică, despre viaţă şi moarte, despre iubire şi căsnicie, despre părinţi şi copii, despre sănătate şi boală, despre prietenie, despre egoism şi generozitate şi … nu în ultimul rând, despre teatru şi dramele lui contemporane. Toate acestea cu un umor exploziv, o replică strălucitoare şi o eleganţă verbală rar întâlnită şi de care, fie vorba între noi, e mare nevoie. 

 

Leon Saint-Pe (Radu Beligan) este un scriitor de piese de teatru de succes, în amurgul vieţii, care are o familie cu copii mari, o amanta mult mai tânără şi un prieten din copilărie, interesati cu toţii doar de banii lui şi de serviciile pe care el le poate face fiecăruia. Două fete şi un baiat fără pic de dragoste filială, leneşi şi fără scrupule şi o soţie manipulatoare şi interesată, asta e familia lui pentru care el reprezintă doar “banca” pe care o hărţuiesc de câte ori pot pentru a o stoarce de bani. Amanta (Ileana Olteanu, soţia lui Dan Puric), o mult prea tânără aspirantă la statutul de actriţă, stă cu el doar pentru ca el să-i deschidă uşile spre roluri mai importante, neezitând însă să-l schimbe urgent cu singurul lui „prieten” din copilarie (Damian Crâşmaru) care îl stoarce de bani prin şantaj sentimental cu unica amintire din copilăria lor  (pantalonaşii albaştri scurţi) şi care îşi cumpără premiul de “mare scriitor” deşi scrie “ermetic” şi fără talent… Acesta îşi va atrage “interesul” spre banii lui închipuiţi de aceeaşi “haită de hiene” … 

 Doctorul are şi el un rol foarte credibil, cu mult umor subtil sau spumos. Cu vădite slăbiciuni omeneşti, invidii faţă de alt medic cu mai mult succes, nefiind nici prea priceput în a-i găsi diagnosticul personajului principal, acesta creionează un doctor mediocru şi interesat mai mult de propriile interese decât de pacientul său, dându-i acestuia permanent motive de reflecţie cu voce tare, cum de altfel o face pe tot parcursul piesei, spre deliciul spectatorilor… 

 Trebuie să ştiţi că titlul “Egoistul” merită să fie scris cu ghilimele, pentru că toţi cei din jurul personajului principal îl acuză că ar fi egoist pentru că nu-i alimentează cu bani după bunul lor plac, când de fapt ei toţi sunt nişte profitori, manipulatori, leneşi, fără valori familiale sau morale faţă de propria consoartă, schimbându-i doar după cum le dictează interesul şi cheful.

Rolul i se potriveşte magistral maestrului Radu Beligan, este parcă gândit şi croit exact pe tipul lui de temperament, calm, flegmatic, filozofic, uman,  lucid şi introspectiv.  

 „Mă simt foarte bine în dimineaţa asta. Am să-i îngrop pe toţi. Am un singur regret, că nu i-am îngropat de tânăr”, spune netulburat personajul. Trăieşte ultimele clipe de viaţă achitând facturi. Nu este cumva o piesă despre preţul vieţii, al supravieţuirii plătite? O arie triplă pentru că artistul moare scriind despre calomniatorul calomniat. Important este ce gândeşte Radu Beligan despre supravieţuire, dacă supravieţuieşti în folosul altora sau în omagiul tău… 

Piesa are mult umor, replici strălucitoare şi o eleganţă verbală rar întâlnită. 

Trebuie neapărat văzută!!!

Prestaţia Maestrului Beligan, la “doar” 91 de ani, te lasă fără cuvinte şi cu un nod maaaare în gât! 

M-a emoţionat profund finalul piesei când după ce toată sala Amfiteatru aplauda de mai bine de 10 minute continuu actorii piesei (făcând fiecare un pas în faţă) şi Maestrul Beligan a făcut un pas în faţă, toată sala aplauda mult mai tare prestaţia excelentă a actorului, deşi toţi aplaudasem tare şi din inima toţi actorii. Nici nu ştiu cum să pun în lumină starea care m-a încercat când din ploaia aia de aplauze, a început dintr-o dată o „torenţială” de aplauze, parcă să îi arătam Maestrului Beligan cât de mult îl apreciem… 

Un excelent interviu cu maestrul Beligan puteţi citi aici:

http://www.gsp.ro/gsp-special/superreportaje/maestrul-beligan-in-primul-interviu-despre-sport-dupa-revolutie-modelele-mele-sint-federer-si-barcelona-174327.html

Published in: on 12 Martie 2010 at 22:55  Comments (1)  

TNB- „EXILAŢII”- un spectacol unic şi impresionant


Prin mai multe coordonate, spectacolul “Exilaţii” de la Teatrul Naţional “Ivan Vazov” din Sofia venit în turneu la Naţionalul bucureştean, a surprins plăcut numeroşii spectatori care au umplut până la refuz sala. Mai întâi, formula de reprezentare a nuvelei “Oropsiţii”, o adaptare după scrierea lui Ivan Vazov, uimea prin modernitatea apropieririi de film a unui spectacol de teatru.

Povestea unui grup de revoluţionari bulgari refugiaţi la Brăila în anii 1871-1876, viza o perioadă istorică frământată, când Bulgaria încerca să iasă de sub dominaţia otomană de secole. Evocarea istorică, fireşte, conţine o puternică tentă patriotică, dar a fost tratată teatral modern, original, fără osanale şi exagerări în prezentarea eroilor. Aceştia erau oameni simpli, nu persoane de excepţie, speciale. Revoluţionarii erau de fapt, produsele unei societăţi opresate dictatorial, oameni sărmani, cu relele şi bunele lor, săraci, beţivi unii, animaţi însă, de nobilul sentiment al libertăţii în numele căruia sunt gata să-şi sacrifice viaţa.

 Tragicomicul e marca spectacolului. Accentelor satirice le urmau imediat momente dramatice. Trecerea de la tragic la comic se înfăptuia de către regizorul Alexander Morfov printr-un montaj aproape filmic, dificil de practicat în teatru. Inventiv manipula toate posibilităţile tehnice ale scenei, cât şi luminile pentru diverse secvenţe ce aminteau de tablouri, de grupuri statuare, de opere plastice cunoscute. Regia puncta aceste manevre printr-o ilustraţie muzicală ce reunea motive populare din folclorul ţărilor balcanice.

 Regizorul Alexander Morfov nu a folosit proiecţii video în ilustrarea teatrală a viziunii sale, nu a apelat la artificii inutile, şi-a dorit să dea valoare nouă sentimentului patriotic, fără clişee, fără patetism, dezvoltând doar coerent un răscolitor sentiment emoţional în planul teatralităţii. Astfel a reuşit să completeze definiţia patriotismului, să-i îmbogăţească sensurile, într-o producţie teatrală spectaculoasă. Ne-a oferit un spectacol de teatru cultural.

Nu se poate ignora nici decorul Elenei Ivanova, economicos, dar inspirat în folosirea posibilităţiilor tehnice ale scenei. Costumele erau atemporale, urmărind expresia jocului alb-negru, cu accente de culoare în momente importante. Metaforele nu lipseau spectacolului, argumentând vizual adaptarea textului.

“Exilaţii” depăşea prin tratarea scenică neconvenţională contextul epocii acţiunii, şi se transforma într-un apel universal valabil la dreptul elementar al oricărui om de a fi liber în ţara sa. “Trăiască Bulgaria !” era replica mereu rostită de exilaţi, nu ca o lozincă patetică. Avea în fiecare moment un alt suport, de la cel ironic, la cel dramatic, dictat de situaţii, plăcerea lumească a chefurilor sau dorinţa de luptă ori nostalgia pentru ţara părăsită la care privesc exilaţii de pe malul Dunării ce îi desparte de locurile natale.

Din păcate, defecţiunile proiecţiei traducerii au durat de la începutul spectacolului până la final (nu toate replicile au fost traduse, de multe ori lipsind pasaje întregi, iar acele câteva fraze traduse nu erau sincronizate cu replicile), frustrant pentru toţi spectatorii nevorbitori de limba bulgara. O gafă enormă a Teatrului Naţional!😦

Piesa, în schimb, a meritat fiecare minut petrecut în sală. Impresionant, corect, suberb jucat şi regizat, spectacolul a reuşit să captiveze întreaga sală, în ciuda barierei lingvistice. Teatrul din Sofia ne-a oferit un spectacol remarcabil, care nu se uită uşor.
„Exilatii“ ne-a mai arătat ceva. Nu am ştiut că scena Sălii Mari a TNB poate fi atât de mobilă, atât de ofertantă, încât poate permite construirea mai multor cadre (spectaculoase), fără a fi nevoie de pauza pentru schimbarea decorului.

Published in: on 8 Martie 2010 at 21:08  Lasă un comentariu  

Teatrul Bulandra- „OSCAR ŞI TANTI ROZ”- sau când Dumnezeu vorbeşte cu noi!


La îndemnul lui Tolontan, merci!, http://www.tolo.ro/2007/02/12/noi-si-tanti-roz/ am citit în urmă cu doi ani o superbă cărticică. Am început-o la 11 şi am terminat-o la 1. Sunt bucuros că am citit-o pentru că, aşa cum anticipa Tolo, avea să îmi descreţească fruntea şi să mă mai scoată din tristeţe.


Oscar, la îndemnul lui Tanti Roz (o numeşte aşa din cauza uniformei ei de asistentă) se apucă să îi scrie scrisori lui Dumnezeu în care să îi ceară în fiecare zi o dorinţă. Dar nu materială, ci sufletească. Tanti Roz îi mai vorbeşte de o legendă conform căreia în ultimele 12 zile ale anului vremea va prezice cum vor fi lunile anului ce urma să inceapă. Tanti Roz adaptează puţin legenda şi, sub formă de joc îi propune lui Oscar să işi imagineze că fiecare zi reprezinta 10 ani. Astfel până trec cele 12 zile el va fi avut deja 130 de ani.

Mi-a plăcut mult cum îi vorbea lui Dumnezeu, cum îi scria la sfârşitul fiecărei scrisori: “Te pup. Oscar” ca şi când Dumnezeu ar fi fost un vechi prieten sau la începutul lor: “Dragă Dumnezeu”. Sau când îl întreabă care e adresa lui ca să fie sigur că scrisorile lui ajung unde trebuie. O scumpete de copil perspicace pe care mi-aş dori nespus de mult sa îl întâlnesc în viaţă.

Când am aflat că piesa va fi dramatizată de către Chris Simion pe scena de la Bulandra, am avut o strângere de inimă, pentru că mi se părea extrem de greu să redai toate trăirile pe care ţi le transmite cartea.

Aşadar, Marius Manole joaca rolul lui Oscar, un puşti de zece ani, cu minte clară, suflet pătimaş şi trup sfârşit de leucemie. Are un cazier format din trei incendieri simultane, ale căror victime au fost pe rând… câinele, pisica şi ulterior întreaga casă. E exasperat de laşitatea oamenilor mari, care nu sunt în stare să-i spună verde-n faţă că mai are câteva zile de trăit.

Prietena lui e Tanti RozOana Pellea,  o infirmiera bătrână, de o bunătate aproape arhaică, ce ştie să spună minunate poveşti postmoderne în care tărâmul de luptă e… ringul de wrestling, unde ea a înfruntat cu abnegaţie şi înţelepciune tactică mii de luptătoare grase şi soioase, cu nume suprarealiste, ca: “Sfarc Regal”, ”Surorile tasnitoare”, “Sarah Trosc Pleosc” sau “Cateaua de la Buchenwald”.

Tanti Roz e singura care îi spune adevărul micuţului, dăruindu-i şi două idei de geniu: să-şi trăiască fiecare din ultimele zile ca şi cum ar fi zece ani (parcurgându-şi astfel viaţa pe-repede-înainte) şi să-i scrie câteva epistole lui Dumnezeu, în care încă nu crede.

Copilul se ţine de plan şi astfel în lumea pe care i-o oferă spitalul ajunge să experimenteze problemele fiecarei vârste, se şi căsătoreşte cu o altă pacientă de vârsta lui, Peggy Blue- Antoaneta Cojocaru, pe care o iubeşte sincer şi pe care promite să o păzească de fantome.

Oana Pellea (http://www.oanapellea.com face un rol memorabil, reuşind să transmită grija permanentă faţă de micul Oscar, iubindu-l ca pe propiul copil. Acesta, la rândul lui, se oferă să o înfieze când ajunge la 30 ani, într-un superb gest de recunoştinţă.

Ca tot veni vorba de Dumnezeu, e de salutat curajul pe care il are autorul scriind raspicat despre El, in conditiile in care orice natarau contemporan, slujitor de politically-corectness si “libertate de constiinta” i-ar sari la gat (daca n-o fi facut-o deja) pentru un dialog ca urmatorul:

“- […] Dar despre Dumnezeu nu ti-au povestit chiar niciodata [parintii tai]?
– Ba da. O singura data, cand mi-au spus ca nu cred in el. Ei nu cred decat in Mos Craciun.
– Nu se poate! Chiar asa dobitoci sunt, Oscar, baiete?”

Marius Manole se identifică până la transfigurare cu Oscar şi probabil cu acest rol se va identifica multă vreme! Nu m-ar mira să fie recunoscut de azi inainte ca „Oscar, baiatule…!”

O adevarată revelaţie este Antoaneta Cojocaru, în rolul lui Peggy Blue, a cărei intrare în scenă te lasă cu gura căscată.

Preţ de câteva minute, ea nu face decât sa respire sacadat, parte din boala care o macină, transmiţând însă atâta bucurie şi lumină înspre Oscar, încât el se îndrăgosteşte pe loc.

Memorabilă rămâne scena când Oscar o cere in căsătorie în salonul de spital, rupând pernele din care zboară fulgii pe post de confetti!

Bacon, minunat jucat de Cristina Casian, în rolul baieţelului prieten al lui Oscar şi rival la inima lui Peggy, completează o distribuţie de excepţie a unei piese care va face săli pline mult timp de acum înainte.

Pana acum, Dumnezeu s-a vazut prin ochii literaturii intr-o gramada de perspective: ca reper fundamental al existentei, ca o entitate abstracta la care nu poti ajunge, unii au zis ca nu prea exista, altii l-au declarat mort si ingropat, unii au zis ca se cam uita cu binoclul, altii ca e viu-dar-nu-se -prea-mai- intereseaza-de-oameni-si-chiar -daca-s-ar-interesa-in-fond -ce-ne-priveste -pe-noi, in fine…

N. Steinhardt, in Jurnalul fericirii, se intreba ce-ar fi daca pana la urma, inseland inchipuirile abstract-ratacite pe care ni le fabricam despre El, ni s-ar arata exact ca in asa-zisul “imaginar” religios – un simplu batranel cu barba, vesminte albe si largi, cu toiag, care iarta, care mangaie si stie sa zambeasca.

Cam asa e si Dumnezeu caruia ii scrie Oscar – un “Doamne-Doamne” prietenos, pe care micutul :

1. il intreaba ce cadou ar vrea de Craciun, daca tot e ziua Lui de nastere;
2. il roaga (pe la “20 de ani”) daca n-ar putea cumva sa-l ajute sa se casatoreasca cu Peggy Blue care “miroase a alune si pielea ei e fina ca a mea pe partea interioara a bratelor, numai ca la ea e asa pe tot corpul” si care “atunci cand te apropii de ea, e ca si cum ai patrunde intr-o capela”;
3. il roaga sa ii faca o vizita (de ce nu?);
4. il apostrofeaza sau il alinta, dupa caz, cu “draga Dumnezeu”, “azi nu te iubesc”, “te pup, Oscar”, “tu esti un tip infatigabil”, “te munceai sa aduci zorile. Nu parea sa-ti iasa din prima, dar te straduiai”.

Oscar si Tanti Roz nu e doar o naratiune simpatica, despre un copil bolnav, o asistenta batrana si niste scrisorele naive. E suficient sa te departezi putin de poveste (splendid orchestrata, fara indoiala), ca sa iti ramana mesajul, nelinistitor si mustind de mistere: oricare dintre noi poate fi un Oscar cu ceva mai multe zile daruite. Lumea noastra arata ca spitalul lui, cu doctori formalisti, cu minte plata si blocati in aceleasi norme de comportament si scheme de gandire. Prin “spital” se vor gasi intotdeauna doi-trei oameni pentru care merita sa-ti traiesti putinele zile. De la oameni ai sa afli cam cum e cu lumea, cu bucuriile si cu Dumnezeu. Vorbind cu Dumnezeu, cu speranta si curaj, El iti da semne si te invata sa te bucuri cu nesat de viata (chiar si atunci cand ai “90 de ani”, cat “avea” Oscar cand L-a redescoperit). Odata dus “in miezul tainei ca sa o cuprind cu mintea”, Il mai rogi sa faca asemenea minuni si pentru ceilalti. Ai devenit deja mai bun. Si bun, si batran fiind, precum Oscar la “120 de ani”, intelegi ca :

A. din “spital” nu scapi altfel decat cu:
1. prietenie
2. dragoste
3. credinta

B. …din orice moment al vietii tale poti incepe sa ti-o si traiesti.

Cele 15 minute de aplauze de la final si lacrimile din ochii spectatorilor, actorilor si ale lui Chris Simion sunt cele mai bune recomandari sa mergeti la aceasta piesa grandioasa, al carei text vi-l ofer aici:

Eric Emmanuel-Schmitt-Oscar si Tanti Roz

http://webtv.realitatea.net/actual/oscar-si-tanti-roz-sau-cum-o-piesa-da-solutia-pentru-frica-de-moarte

„CÂTĂ SPERANŢĂ”, Doamne!


 

Radu Afrim are la dispoziţie totul şi îşi permite totul în Câtă speranţă, noul spectacol al Teatrului Odeon din Bucureşti. Afrim a lucrat cu cea mai bună trupă din Bucureşti, cu actori dispuşi să experimenteze şi să meargă foarte departe alături de regizorul în care cred. Regizorul a construit acest spectacol dintr-o poziţie care îi dă voie întotdeauna să întoarcă pe dos teatrul – cea de orchestrator multipremiat. Este un unghi din care îşi permite să rişte. Apoi, Afrim mai are la îndemână un lucru deloc de neglijat: curajul său.

Montarea semnată Radu Afrim este bazată pe mai multe texte scurte ale lui Hanoch Levin, considerat cel mai bun autor dramatic israelian şi care este jucat în toată lumea. În traducerea românească, aparţinând lui Doru Mareş, pentru acest spectacol sunt douăzeci de scheciuri. Regizorul a omis două la premieră. Oricând pot fi lăsate la o parte şi alte scenete, în caz de nevoie, căci spectacolul ţine aproape trei ore, fără pauză. Oricum, nu poate fi afectat de scurtări, căci e gândit şi înfăptuit secvenţial, chiar dacă secvenţele sunt foarte bine sudate.

În succesiunea de întâmplări, de prezentări ale unor personaje uneori bizare sau chiar demonice, Afrim îmbracă scrierile lui Levin într-o haină stilistică sofisticată. Le dă mai multă consistenţă în scenă prin mici adăugiri, prin introducerea poeziei cântate, prin dans, însă personajele îşi păstrează natura lor internă. Începe în stil de cabaret, dar nu e cabaret. Ponderea o are subtextul, controlat cu ochiul fin al regizorului şi redat în mod foarte ordonat şi personal de fiecare interpret.
„DELICATESE” ACTORICEŞTI

Radu Afrim caracterizează rolurile distribuite în felul următor: „Oamenii din cele douăzeci de texte scurte pe care le-am ales nu cer mult. Unul speră să-şi găsească un tovarăş care să-l însoţească în fabuloasa călătorie pe trecerea de pietoni; altul speră să-şi vadă nevasta în lada neagră plină de diamante înşelătoare a magicianului; o actriţă speră să înveţe un cântec până la capăt fără să falseze sau să danseze bossa nova «cu toate mişcările»; altul speră cu toată fiinţa să primească o pălărie blue care provine din capătul Australiei; o profesoară de geografie speră să convingă lumea că pământul e plat şi chiar reuşeşte; un visător speră ca vânzătoarea de hot dog să se transforme în Caroline de Monaco; un exaltat speră să intre în pielea unui bărbat doar pentru a atinge sânii soţiei acestuia; o femeie «vrea o schimbare/viaţa mea e o ratare»; un bărbat speră să îşi recupereze portmoneul uitat la o fostă iubită în urmă cu câteva decenii”. Şi tot aşa…

Toata piesa e un vodevil grotesc, decadent si absurd, cu costume (splendide) de cabaret si decor cu usi recuperate de la case demolate. Printre cuplete, scenete si monoloage, vedem:

– povestea divei trashy care vrea o kamasutra si canta Cred in geriatrie, nirvana si Aslan Ana. Vreau o schimbare, viata mea e o ratare. In alta viata am fost o rata.
– povestea femeii taiate cu ferastraul de magician, care nu mai vrea sa o lipeasca apoi la loc.
– povestea Potustriei, profesoara de geografie care ne da raspunsul tuturor lucrurilor si ne destupa mintea: pamantul e plat, Australia nu exista, Austria e de fapt industria, care e Potustria.
– povestea unei excursii confuze prin Europa, spusa cu ton si expresii de gospodina la coafor, o alta ocazie pentru public sa se sparga de ras.
– povestea sotului aneantizat in scrumiera de atata dragoste
– povestea turistului in Londra care asteapta de la receptionera sa il stearga la fundic, daca nu cumva e vreun… „control freak„. Ham ham. (am incheiat citatul)
– alegoria carnatului nesfarsit si a chiflei fierbinti pe masura
– dezbaterea existentiala despre temerea ascunsa ca atunci cand stai pe buda se poate rupe tighelul dintre gaoz si coclender si toate organele interne iti cad in cacastoare.
– povestea palariei albastre Blu-E care se face sacosa si vine din Australia. Care, asa cum am invatat deja, nu exista.
Câtă speranţă nu este un spectacol perfect. Începe cu un monolog-şoc rostit de Virginia Rogin şi care musteşte de autoironia lui Afrim. Regizorul este acuzat chiar de personajul din spectacolul său că metamorfozează tot ce e vital în ceva cu totul şi cu totul dizgraţios. „Numai un orb sau un împuţit ne-ar putea transforma ceea ce ne e mai drag pe lume în pişat şi căcat. Poate fi de înţeles ca un autor de teatru să aibă o obsesie, că a rămas încă la stadiul de caca-pipi, nicio problemă, nimeni nu îi interzice să se distreze cu obsesia lui acasă la el”, spune „Soţia”, în monologul Cum mi-am întâlnit soţul.

 Câtă speranţă se continuă apoi cu un interludiu de cabaret cu efectul scontat, dar se prăbuşeşte de la înălţimea la care se ridicase aproape instantaneu printr-o scenă care te face să aştepţi prea mult adevăratul spectacol. Este singurul defect în alternanţa momentelor.

Scena Uşor ca fulgul, cu visătorul şi domolul care se trec reciproc strada, poate fi ori dinamizată, ori mutată în altă parte, dar trebuie făcut neapărat ceva cu ea. Însă, după ce trece acest hop, Câtă speranţă este de neoprit. Restul de scenete de teatru absurd, cu intrigi independente, oferă o fotografie clară a inventivităţii lui Afrim, bună de pus în ramă. În trei ore (fără pauză), surprizele regizorului te lasă cu gura căscată.

Cu un text adaptat şi care sună foarte bine pe româneşte, Radu Afrim aruncă publicul în mai multe universuri paralele. Jocul fanteziei sale este total. Personajele vorbesc colorat, se îmbracă ţipător, comunică cifrat, înţelegându-se perfect şi îşi creează propriile momente de glorie, din care ies mai mereu cu demnitatea netăiată.

Două mari actriţe

La Câtă speranţă râzi enorm şi simţi la fel de mult când îţi sunt aruncate în faţă toate defectele de construcţie ale naturii umane. Când dai nas în nas cu ipohondrii, când asculţi poveştile unor falşi turişti, când te înduioşează monologul unei nebune, când vezi de la o fereastră disperarea unei femei care vrea să fie iubită, când te duci la circ şi dai peste un criminal. Un bărbat şi-ar dori să fie în pielea altui bărbat pentru a pune mâna pe sânul soţiei acestuia, altul încearcă în zadar să obţină o întâlnire de la o doamnă foarte ocupată, altul îşi sună fosta iubită după treizeci de ani ca să recupereze un portofel pierdut, doi bărbaţi şi o femeie dezbat filosofia constipaţiei, în salonul unui spital, o profesoară de geografie o convinge pe mama unui elev că Pământul este plat, iar secretul fericirii este o pălărie albastră.

Există două momente despre care te simţi dator să vorbeşti imediat cum ai ieşit din sală. Este, mai întâi, monologul Dorinei Lazăr, turista care amestecă senzaţiile şi amintirile după ce îşi povesteşte pe nerăsuflate o călătorie „absolut fabuloasă”, din care nu a înţeles nimic. Apoi, Rodica Mandache îţi detonează admiraţia cu un monolog-bombă şi cu un umor aproape nuclear. Bătrânica israeliană incontinentă află că este foarte admirată în China, este iubită „fiindcă pur şi simplu aşa stau lucrurile” şi mai află că „viaţa este totuşi cam ciudăţică, lumea e plină de întrebări fără răspuns, de lucruri de neînţeles, imprevizibile”, atunci când i se propune să devină şeful statului major al armatei chineze.

Spectacolul „Câtă speranţă” are „delicatese” de ajuns, şi anume actriţe de mare talent şi cu experienţă îndelungată pe scenă, precum Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Virginia Rogin, Liana Mărgineanu, dar şi alţi interpreţi minunaţi: Antoaneta Zaharia, Ionel Mihăilescu, Gabriel Spahiu, Pavel Bartoş, Istvan Teglas sau Nicoleta Lefter şi Călin Stanciu jr.

 Scenografia Iulianei Vâlsan este un personaj aparte. Tânăra creatoare are o imaginaţie fantastică, izvorâtă din lectura textelor lui Levin. Totul se leagă, e frumos şi are reverberaţie chiar şi pe „ochiul” minţii. Muzica a fost scrisă de Vlaicu Golcea, iar coregrafia semnată de Istvan Teglas.
Actorii sunt mai mult decât formidabili şi au interpretări entuziasmante. Aici merită nominalizată toată distribuţia, fără excepţie. Într-o scenografie care serveşte perfect scopului, cu uşi în care intri şi ieşi din alter-egouri, cu o poezie sonoră semnată de Vlaicu Golcea şi care se mulează pe glasuri amplificându-le, Câtă speranţă este un spectacol pe care îl vezi relaxat şi care îşi ia libertatea de a fi înţeles într-o mie de feluri. Spectacolul este o porţie de teatru din care ai mai gustat tot în bucătăria lui Afrim. Ingredientul său principal este tristeţea ironiei.

Published in: on 4 Martie 2010 at 12:46  Comments (1)  

„ELLING”- un spectacol cu sare şi piper…


 

Ultima premieră a Teatrului de Comedie este un spectacol bine preparat. Nu te face să râzi cu prima replică şi nici cu primul gest, dar te cucereşte cu fiecare minut de poveste.

În 1996 era publicat romanul Fraţi de sânge de Ingvar Ambjørnsen, care avea ca protagonişti doi adulţi cu probleme speciale. Sistemul medical şi de protecţie socială îşi făcuse datoria şi îi adusese pe linia de plutire, aşa că cei doi nu aveau nimic altceva de făcut decât să trăiască. Iar romanul povestea lupta cu lumea de afară şi lungul şir al micilor descoperiri, de la cartofii prăjiţi cu şniţel – la restaurantul din colţ -, la dragoste cu vecina de deasupra. 

Trei ani după publicare, romanul a fost dramatizat şi transformat în spectacol de teatru. Premiera a avut loc la Nye Teater din Oslo şi a depăşit suta de reprezentaţii. Succesul teatral a motivat echipa artistică (scriitor, regizor, actori) care a îndrăznit să-şi dorească şi mai multă audienţă, spectacolul devenind film artistic în 2001. Elling va fi unul dintre cele cinci filme străine nominalizate la Premiile Oscar în acelaşi an pentru categoria cel mai bun film străin, alături de Amélie (Franţa) şi No Man’s Land (Bosnia-Heţegovina), câştigătorul categoriei.

Se pare că filmul a fost însă cel mai bun agent publicitar al textului dramatic care, după Oscar, a fost tradus şi jucat pe trei continente: Europa, SUA şi Australia. 

Tragic și comic, aceasta e marja în care balansează spectacolele de valoare de când lumea, fără a se mula cert pe unul dintre genuri. „Elling” de la Teatrul de Comedie e o comedie excelentă? Un desen realist al relațiilor interumane din zilele noastre? O dramă care-ți face stomacul ghem de compasiune? Mergeți și vedeți această montare, căci nu trebuie ratată.

Ceea ce-l face ușor de prizat e aspectul de poveste, cu toate ingredientele reușitei: inițierea, formarea și adaptarea la cotidian. Doar că personajele nu sunt copii, ci oameni adulți iar întâmplările sunt din viața de zi cu zi. Cei doi protagoniști, Elling și Kjell Bjarne, încearcă să-și depășească lent limitele, deschizându-se încetișor către prietenie, ajutor mutual, respect pentru viață. De aici căldura implicită a spectacolului.

Povestea e ingenios creată: celor doi prieteni sedimentați de sejurul comun la un azil psihiatric, societatea le oferă șansa integrării acordându-le o locuință modestă (amuzant identică cu cea de la ospiciu, cum se vede în primul flashback video), bani, plus asistent social care să-i îndrume. Bărbații se află la limita de jos a evoluției sociale și afective. Autiști și introvertiți în grade diferite, mustesc de groază în fața lumii exterioare și interioare. Ambii au un anumit soi de retard care le amplifică trăirile fundamentale, spaima de necunoscut, de a nu fi răniți, și, în cazul lui Elling, nevoia de a-și ticlui o imagine încurajatoare despre sine. Solidaritatea lor crește din două frici înnodate și tacit recunoscute. Fiecare simte instinctiv efectele demolatoare ale turbulențelor celuilalt. Fiecare vrea să-și protejeze prietenul de accese de groază.
Să recunoaștem că inofensivii autiști sunt caligrafiați după imaginea relațiilor din lumea noastră. Terifiați de invaziunile care le pot dărâma fragila balanță interioară, de agresivitatea reală sau presupusă a semenilor (și încă nu trăiesc în România!), celor doi le e teamă să iasă din carapacea securizantă a casei. Interacțiunea, cât de firavă, cu Celălalt, ascunde riscuri grave. Singurul care garantează căldura și siguranța e partenerul de apartament. Fiecare Celălalt, prezență fizică de aproape sau departe (de la telefon, de exemplu), se constituie într-o permanentă sursă de distrugere a intimității și echilibrului greu câștigat și extrem de casant. Atingerea, chiar și de umbrele celorlalți, se dovedește destabilizatoare (cum subtil sugerează proiecțiile video ale lui Andu Dumitrescu). Vocile, zgomotele altora, atacul olfactiv, totul e pasibil să amenințe fortărețele îndelung muncite cu care Elling (sau oricare dintre noi, lăsat fără acoperire în lume) se baricadează pe interior. Sunetele străine îl bulversează, țârâitul telefonului țâșnește în creierul lui ca o trâmbiță apocaliptică.

Dar nu vă speriați, nota spectacolului nu e deloc gravă. Nimic exagerat în mișcarea celor doi autiști. Lucrurile virează adesea înspre comic, tratate ironic și autoironic. Rezultatul? Sută la sută umor de calitate. S-ar putea spune că regizorul Vlad Massaci și-a găsit un text pe măsura subtilității și a fineței cu care știe să construiască, atât de delicat și natural, personaje și relații. Mesajele regiei stau sub semnul sugestiei și al detaliilor discrete. Un exemplu: bagajul lăsat de Elling pe pat, la intrarea în casă, rămâne până la sfârșit în aceeași poziție – probă a inadaptării unui musafir-interpret al realității ce nu reușește să se mixeze cu ea.

În rest, Vlad Massaci construiește o rețea continuă a umorului susținut prin situații și reacțiile exagerate ale celor doi care, deși adulți, n-au brumă de uzanță socială. Când Kjell se îndrăgostește de vecina de sus, „mai mult gravidă decât grasă” , nu se pricepe s-o invite la masă; când în sfârșit reușește și aceasta apare, nu face altceva decât să se holbeze. Când ea încearcă o conversație banală pe teme politice acuzându-i pe socialiști, Elling are un adevărat acces de furie. Ieșitul din casă pentru un șnițel cu cartofi prăjiți devine o întreagă odisee. Groaza de a răspunde la telefonul de control al asistentului social, împărțirea responsabilităților casnice se transformă pe loc în momente comice. Strașnic de amuzante sunt și primele încercări de apariție în public ale lui Elling, care își ascunde poeziile în produsele din supermarket. Autorul va debuta în presă când un cumpărător intrigat de biscuiții cu… poezie, îi trimite la ziar. Momentul e în aceeași măsură amuzant și emoționant, mai cu seamă că Elling va prefera să rămână incognito: poetul misterios.

Umorul vine și din mixajul bizar dintre două firi atât de diferite, tipuri umane esențiale: poet și meșteșugar. Punând fortărețe de panică între sine și lumea înconjurătoare, Elling trăiește în coconul lui de proiecții. Are oroare de conflicte, e diplomat, se ferește de ostilități deschise. Asistentul social îl terifiază. Singura legătură fără pericole, plină de căldură și siguranță, fusese cea cu mama care cultivase respect protector față de „ideologul” familiei compuse din ei doi. Îi înțelesese nevoia de izolare și încordarea în fața lumii. Dar ea moare și lui Elling îi e frică să sune după ajutor până când o descoperă vecinii. Nevoia băiatului de a-și seduce aproapele nu se oprește însă. În sanatoriu, moneda de schimb pentru a-și gestiona relația cu lumea, recte cu prietenul său, e ficțiunea inofensivă: nu ca să-l înșele, ci o dată ca să-și câștige statutul, apoi ca să-i facă plăcere, fabulând pe marginea propriei experienţe cu femeile. El se decompensează, prietenul devine dependent de poveste.

Elling e tipul intelectual, rațional, analitic, sensibil și vulnerabil în aceeași măsură. Kjell, de condiție intelectuală modestă, dar îndemânatic, e un retardat emoțional, crescut de o mamă veșnic beată. Va rămâne copilul care se exprimă din senin, fără legătură cu subiectul, sincer și necenzurat. Îi plac poveștile și se îndrăgostește pe dată. Puțin mai curajos decât Elling, va accepta mai ușor să iasă la cumpărături. Complementaritatea evidentă a celor doi marchează adesea începutul situațiilor comice: de exemplu, momentul în care pun nume celor doi peștișori (Sare și Piper). Pe când Kjell, spontan, alege imediat, în cazul lui Elling (cu dese aparteuri explicative, ca niște bule de benzi desenate), e nevoie de un întreg proces până să exteriorizeze o reacție. Dar când Kjell se îndrăgostește de vecina de sus, obișnuința poetului de a-și astupa reacțiile și posesivitatea se va dovedi de folos.

Să joci pe firul subțire dintre anxietate, tulburare mentală, și comic fără a cădea în păcatul derizoriului e extrem de greu. Pentru cine l-a urmărit pe Marius Florea Vizante de-a lungul carierei scenice, fermecătoarea sa evoluție din „Elling” nu va fi o surpriză. Actorul se menține la nivelul performanțelor din „Gândirea” (spectacol din studenție) sau „American Buffalo”. Extraordinara sa capacitate de a stabili complicitatea discretă, perfect neostentativă cu publicul, îl captează pe acesta, pe nesimțite, în autoironia personajului. Spectatorii îl adoptă pe actorul cu statură pirpirie, ochelari și aer solemn de savant introvertit, într-o clipită, căci Vizante e unul dintre puținii care reușesc să stârnească empatia dintr-o suflare.

 Pe Sandu Pop îl veți vedea în probabil cel mai reușit rol al carierei sale scenice de până acum, la ani-distanță față de evoluțiile anterioare. Personajului său cu minte simplă actorul îi conferă o doză de tragic împrumutată parcă de la retardatul faulknerian din „Zgomotul și furia”. Libidoul îi încețoșează perspectiva și așa neclară asupra realității. Marea performanță a actorului constă în a infuza naturalețe în greutatea personajului de a depăși nivelul concret al existenţei și în încetineala cu care Kjell procesează fiecare informație venită din exterior. În asistentul social, Șerban Georgevici are o apariție echilibrată, la granița dintre protecție și autoritate față de cei doi lunatici iar Mihaela Măcelaru construiește o femeie slăbuță de minte, dar cu bun-simț.

Scenografia lui Andu Dumitrescu e, ca totdeauna, simplă și funcțională. Camera celor doi se rotește pentru a deveni fundal (ca și în „Shape of Things”) al proiecțiilor din lumea exterioară mustind de fast food. Aburul care iese video din tigaie are o tușă ironică, însă senzațiile proiectate pot deveni pregnante ori de câte ori atmosfera o cere, ca în umbrele de pe scări menite să întărească disconfortul celor doi autiști.

Elling este un spectacol despre marginalii de care societăţile civilizate nu vor să se dezică, tocmai pentru că integrarea lor aduce un plus de umanitate lumii. În apartamentul lor din Oslo, cei doi desfac lumea ca pe un puzzle uriaş. Bucăţile le reaşază sensibil diferit, dar, din fotoliul de spectator, perspectiva e onestă şi amuzantă. Nu e ca o comedie văzută la film la Multiplex, dar e genul de spectacol din care vei colecţiona replici şi vei rămâne cu cuvinte străine; momentul liniei erotice se întâmplă în norvegiană…

Autorul romanului, Ingvar Ambjornsen, se ocupa in romanele sale cu predilectie de personajele marginalizate ale societatii. Ma rog, cam cat de marginal poti fi intr-o societate ca Norvegia in care reintegrarea persoanelor cu dizabilitati mentale tine de normalitate. “Nu aveam de gand sa scriu o serie despre Elling. Vroiam sa scriu o carte despre un om care ii manipuleaza pe cei din jur. In schimbul lui a aparut Elling, un erou de roman complet diferit de cel la care ma gandisem initial. De ce am scris mai multe carti? Pentru ca nu am scapat de el“, spunea Ambjornsen.

„Elling” se numără printre cele mai bune spectacole ale scenei bucureștene de la ora actuală. Merită văzut și revăzut.

Published in: on 1 Martie 2010 at 21:30  Comments (1)  

TNB- „TOŢI FIII MEI” s-au salvat prin teatru!


Grecii – părinţii teatrului, adică – spuneau că de la răsăritul până la apusul soarelui e tocmai timpul optim pentru construirea unui conflict ce obligatoriu trebuie să se dezvolte în acelaşi spaţiu şi să îndeplinească, printr-un deznodământ neaşteptat, scopul major al artei – catarsisul, eliberarea, confruntarea cu insuportabile adevăruri.

Arthur Miller adoptă acelaşi tip de desen teatral, şi imaginează cu impresionantă rigoare parcursul unei familii, de la aparenta normalitate burgheză la asumarea destinului tragic, de la triumfătoarea stabilitate la cutremurătorul dezechilibru. În numai o zi, personajele lui Miller descoperă că apocalipsa se naşte în conşiinţă, că toate greşelile se plătesc. Cu cât mai târziu cu atât mai pentru totdeauna.

Toţi fiii mei, desi are trăsăturile unei piese antice, care aduce în prim plan un erou (sau anti-erou) tragic, este, de fapt, dominată de un personaj principal simbolic, din cauza căruia toate personajele umane din piesă capătă un rol secundar. Acest personaj este Războiul, mai precis al doilea război mondial, iar toată piesa este, de fapt, o consecinţă a sa şi a felului în care, aparent banal, dar ireversibil, el influenţează o familie americană (e interesant, şi nu e prima dată, cum o dramă care ar putea părea obişnuită, capătă valenţe universale în dramaturgia americană). Aceasta e, de fapt, tragedia: războiul n-a făcut victime doar pe front, în tranşee sau sub bombardamente, ci a distrus şi umanitatea din oamenii rămaşi acasă, oameni care, mai mult sau mai puţin, au căpătat şi ei un rol în tragedia mondială. E o temă de reflecţie potentată şi de jocul remarcabil al actorilor.

Îl mai poate interesa azi pe amatorul de teatru tragedia americană provocată pe Joe Keller, industriaşul care, pentru a nu-şi pierde contractul cu armata în timpul războiului, furnizează unei fabrici de avioane cilindri crăpaţi din cauza cărora îşi pierd viaţa 21 de piloţi?

Caramitru nu face greşeala de a actualiza piesa, ci o pune în scenă cât se poate de „retro“. Simte că la noi e momentul, dacă nu al unui conflict între generaţii, cel puţin al unei discuţii despre averile suspecte şi despre o tardivă conştiinţă a dobândirii lor, „ca să nu mai fiţi şi voi pârliţi cum am fost eu“, cum spune Joe (un Victor Rebengiuc excepţional), care a scăpat de puşcărie aruncând vina pe asociatul şi fostul său vecin, singurul care ar fi ştiut de crăpăturile cilindrilor.
Unul dintre fiii lui Joe, pilot de avion, a dispărut pe front – motoarele avionului său nu aveau cilindri produşi la fabrica tatălui! Celălalt, Chris, e convins de nevinovăţia tatălui său şi de ticăloşia asociatului, care a fost repudiat şi de copiii lui.

Singura din familie care continuă să-l aştepte pe dispărut e mama sa, care nici nu vrea să audă, deşi bănuieşte că celălalt fiu al ei, Chris, vrea să anunţe căsătoria lui cu Ann, logodnica pilotului, chiar dacă de la dispariţia acestuia au trecut trei ani. În cele din urmă, aflăm că Joe e cel care a decis ca piesele defecte să fie expediate ca bune, că soţia sa Kate – omagii, doamnă Sanda Toma! – nu e nici ea mai brează, fiindcă ştia de vinovăţia lui şi, că- lovitură de teatru!-, fiul pilot şi-a programat dispariţia când a aflat din ziare de infamia tatălui său şi a viitorului său socru. Povestea este inspirată dintr-un fapt real: un om de afaceri american a vândut în timpul războiului o serie de cilindri deterioraţi pentru avioane, ceea ce a dus la moartea a 21 de persoane; piesele respective nu au rezistat în aer, momentul corespunzând cu dispariţia fiului său, Larry. Trei ani mai târziu, descoperim familia Keller, care în aparenţă a trecut peste moment: Joe fusese achitat, asociatul acestuia plătind pentru greşelile făcute.

Piesa, a cărei acţiune se desfăşoară pe parcursul unei zile, debutează cu vizita logodnicei lui Larry şi cu o furtună puternică ce doboară copacul ridicat în memoria celui dispărut. Vizita fetei nu este însă întâmplătoare, ea vine la invitaţia lui Chris, care intenţionează să o ceară în căsătorie. Iubirea acestora se loveşte însă de împotrivirea mamei, Kate refuzând să creadă în dispariţia lui Larry, care îşi conduce viaţa cu speranţa că acesta va apărea la un moment dat, reluând inclusiv legătura cu Ann.

Fără să ne dăm seama, ne trezim în mijlocul unei întâmplări complexe, la limita suportabilului, un tăvălug al conştiinţelor şi al ireversibilului. În spatele casei, de fapt în culisele istoriei, Moartea îşi selectează victimele. În jurul unei piscine abandonate, plină de frunze uscate, personajele se zbat între Da şi Nu, intransigenţă şi compromis. Şi nici nu îşi dau seama că stau pe un mormânt, se grupează într-un pelerinaj fără ţel şi fără cer.

Dragoş Buhagiar a imaginat un cadru scenografic cu personalitate şi nu în ultimul rând mare curaj. Piscina plină cu frunze uscate obligă actorii să nu joace niciodată pe centrul scenei, să nu se afle niciodată cu adevărat la rampă. Ei sunt doar nişte pioni în jurul unui balast. Frunzele uscate au asupra publicului un impact plastic şi aproape fizic. În această piscină nu a mai fost de mult apă, şi nici oglinzi nu prea sunt. Nimic în care neputinţele să se poată reflecta. Copacii mor, se prăbuşesc, iar casa familiei Keller nu mai e un cămin ci un cimitir, un spaţiul teluric, apăsător, înnăbuşitor.

Sanda Toma şi Victor Rebengiuc în rolurile Kate şi Joe Keller – sunt stâlpii de rezistenţă ai spectacolului. Jocul Sandei Toma în rolul mamei care se află în situaţia de a nega moartea fiului pentru a anula vinovăţia tatălui, atinge cote de intensitate maximă. Ea reuşeşte să creeze un personaj tridimensional, printr-un joc ce alternează, pe mai multe registre, forţa, sarcasmul şi poezia.
Îl are partener în acest tur de forţă pe Victor Rebengiuc, interpretul personajului cheie al piesei, căruia îi este dat să parcurgă o transformare catartică.
O mare surpriză a spectacolului sunt cei doi tineri din cuplul Ann-Chris, cu iubirea lor interzisă. Dezinvoltă, senină, apariţia proaspătă a Costinei Ciuciulică aduce în spectacol, odată cu pastelurile din rochiile pe care le poartă, lumina speranţei. Capabilă de dramatism controlat, actriţa păşeşte sigur pe scena Naţionalului în acest rol care-i va marca probabil cariera. Alături, Dragoş Stemate, cu sarcina grea a justiţiarului, realizează cel puţin o scenă memorabilă înfruntîndu-şi în forţă tatăl, care nu e altcineva decît Victor Rebengiuc. Adevărul pe care-l conţine interpretarea sa e un dar al firii, nu doar o componentă a rolului.
De departe cel mai complicat personaj pare a fi Kate Keller, o Sanda Toma în formă stăpânind arta disimulării, valoros amestec de fragilitate şi cinism, mama ce îşi aşteaptă încă fiul, refuzând să creadă că a murit, de fapt refuzând să creadă că i-ar putea face ei asta.

Cu siguranţă, acesta este spectacolul Sandei Toma, care construieşte un personaj malefic şi viguros, tandru în momentele lui de luciditate, dar animat de o nebunie dominatoare. Sanda Toma joacă rolul unei soţii, al unei mame chinuite de minciuna care o împinge la coborârea în infern. Aşadar, un rol foarte «gras» pentru o excepţională actriţă, al cărei har rarisim a fost «exploatat» în toate nuanţele lui de regizori de rang înalt.

In „Toţi fiii mei”, Victor Rebengiuc a compus figura unui egoist fără scrupule care-şi ascunde rapacitatea sub masca bonomiei, dar îşi dezvăluie în cele din urmă o respingătoare aviditate de bani. Conflictul care macină familia Keller e dominat cu o impunătoare autoritate de Kate, soţia lui Joe. In acest rol, Sanda Toma – aplaudată la scena deschisă – desfăşoară mijloacele complexe ale unei mari actriţe. Animată de o credinţă fanatică, dusă până la iraţional, în reîntoarcerea fiului dat dispărut, Kate e totuşi aceea care face să se audă vocea raţiunii, ea uneşte ipocrizia cu înţelegerea subtilă şi severă a realităţii.
Marea revelaţie a acestui spectacol este tânăra actriţă Costina Ciuciulică, care în rolul Annei Deever, un fel de mesager al zeilor trimis să purifice familia coruptă a logodnicului ei, atinge un nivel de intensitate dramatică amestecată cu poezie pe care nu l-am mai văzut demult. Mai mult decât o tânără speranţă, Costina Ciuciulică îşi confirmă prin acest rol talentul real.

Aceasta nu se rătăceşte pe imensa scenă a Naţionalului, în faţa unui public care ar fi putut s-o copleşească. Are prezenţă şi stil, fără să-şi folosească frumuseţea ca într-o defilare pe cat-walk. Îi ţine piept chiar şi impetuoasei Sanda Toma, nelăsându-şi personalitatea nimicită în situaţiile conflictuale. Şi este şi foarte atentă în momentele care nu-i aparţin, jucând chiar şi atunci când privirile sunt focusate pe alte personaje.

Deşi Dragoş Stemate nu pare că şi-a atins potenţialul maxim în acest rol, el îşi joacă partitura cu inspiraţie şi responsabilitate faţă de întreg. Spectacolul are multe acumulări de tensiune şi trei momente de teatru total: scena în care Chris (Dragoş Stemate) o cere în căsătorie pe Ann (Costina Ciuciulică) şi dialogurile mărturisitoare tată-fiu (Rebengiuc-Stemate) şi mamă-viitoare noră (Sanda Toma-Costina Ciuciulică).

În drum spre ieşire, oamenii vorbesc despre Sanda Toma, care „le-a tăiat respiraţia“, despre Victor Rebengiuc, „căruia n-ai ce să-i reproşezi“, despre Costina Ciuciulică, „frumoasă şi puternică“, despre Dragoş Stemate, „năvalnic şi sensibil“.
Apoi tac, dar gândurile lor parcă vorbesc mai departe. Fiecare îşi mai aduce aminte de câte ceva. De Caramitru, care le-a oferit un spectacol de o „adevărată factură intelectuală“. „Mi-au plăcut schimburile de replici 1 la 1“. „Frumos decorul!“ „Da, piscina umplută cu frunze, vila cu etaj!“ „Ai văzut-o pe Sanda Toma? Parcă plutea!“ „Victor Rebengiuc, ce monstru cu apucături de înger!“
„M-a întristat“. „Am râs“ „Am tresărit“ „Mi-am ţinut respiraţia“ „Mă dor palmele“ „M-am plictisit!“ „Când te-ai plictisit?“ „La pauză, că nu mai începea odată actul doi!“

„Toţi fiii mei” are la bază o temă încă universal valabilă: compromisul. Cât mai costă azi un compromis cu propriul destin? E o poveste din America anilor 50 dar de fapt e şi povestea oricărei fiinţe umane. Nu putem înota într-o mare de frunze uscate. Aici copacii îşi pierd întâi frunzele şi apoi rădăcinile. Aici numai moartea rodeşte.

Dacă nu aveţi şansa de a vedea piesa, o puteţi asculta radiofonic la adresa:

http://www.trilulilu.ro/Aladrian/b460ea45167e70

Published in: on 22 Februarie 2010 at 22:54  Comments (1)  

„NIŞTE FETE” CUCUIETE …




Autorul, Neil LaBute, deja un clasic desi nu a implinit nici macar 50 de ani, a devenit cunoscut si la noi datorita spectacolelor Teatrului Fara Frontiere. „Bash” si „Forma lucrurilor” se joaca cu succes la Teatrul Act de vreo cinci ani. Vlad Zamfirescu e interpret in ambele si tot el este „responsabil” si pentru montarea cu „Niste fete”, prin intermediul asociatiei culturale pe care o conduce, Catharsis. Trebuie felicitata, insa, si conducerea Teatrului din Buzau care a acceptat aceasta propunere de spectacol. O propunere care ar putea sa ii aduca nu numai sali pline, ci si participari la festivaluri sau chiar ceva premii.

In „Niste fete”, un tanar se intalneste cu fostele sale iubite. E vorba de cele pe care le-a dezamagit, pe cele pe care le-a parasit subit si fara explicatii. Aparent, el vrea sa „faca pace”, sa isi ceara scuze pentru prostiile sale. Insa intalnirile cu fostele iubite dezgroapa nemultumiri si frustrari uitate. Asa ca discutiile de lamurire nu se termina niciodata prea pasnic. Ele genereaza noi conflicte sau dorinta de razbunare din partea femeilor. Dar nici intentiile barbatului nu sunt prea ortodoxe.

Acum, ca latino-loverul si barbatul puternic in orice context nu mai sunt la moda, preferandu-se
in schimb genul sensibil, Vlad Zamfirescu are sanse sa devina chiar un nou sex-simbol.

Un bărbat cu sufletul de gheaţă îşi invită cinci foste iubite într-o cameră de hotel, ca să-şi lămurească trecutul şi pasiunea pentru ele. Fiecare, pe rând, îl priveşte în ochi pe cel care le-a părăsit cândva. Întotdeauna, Guy a fugit cu alta. Acum predă „ficţiune” la o Universitate americană şi este din ce în ce mai apreciat ca scriitor. Se apropie de 35 de ani şi este pe cale să se însoare cu o studentă de la şcoala de asistente medicale. În camera de hotel intră mai întâi fata pe care a abandonat-o înaintea balului de absolvire, apoi alta, pe care o folosise ca jucărie sexuală pentru a-şi satisface fanteziile interzise.

Pe un fotoliu din aceeaşi cameră de hotel se aşază o profesoară de facultate, cu care a avut o aventură cu mulţi ani în urmă, apoi fata pe care a iubit-o cu adevărat. Lor li se adaugă o jurnalistă în vârstă de 26 de ani, pe care a sărutat-o atunci când ea avea 11 ani şi căreia i-a grăbit, intruziv, maturizarea sexuală.

Gux, care se crede scriitor de fictiune, inchriaza o camera de hotel unde primeste pe rand foste amante, in fata carora a gresit in tinerete. Dupa ce a triat la sange lista lor, s-a oprit la un top 5, cu intentia de a reapara cate ceva din pacatele primare. Cu reportofonul pregatit, Don Juan- ul nostru inregisteaza convorbirile cu dorinta de a le folosi ca material documentar pentru cartea sa. Fiecare din cele cinci ii preda o lectie usturatoare despre umilinta si suferinta, niciuna nedorind in final sa fie pastrata in amintirea lui ca…prietena, desi Guy se straduieste sa le (re)castige simpatia demult pierduta.

O veritabila scena de tabloid reuseste Catrinel Dumitrescu, care vine pregatita sa-l seduca- inclusiv cu un prezervativ!- in timp ce sotul ei o asteapta rabdator si complice in fata hotelului, iar ea ii da de veste ca totul decurge conform planului printr-un fluier in care sulfa o data, de doua ori, fiecare semnal avand semnificatia prestabilita.

Ultima fata, Reggie ( Diana Cavalloti, cu un joc actoricesc perfect!) ii intoarce practic serviciul, avand ea insasi un reportofon in geanta- doar e ziarista!- cu care il inregistreaza pe Cassanova, sub aparenta de papusa ingénua care nu stie de unde vine expresia: Dau regatul meu pentru un cal!
Replicile de un haz nebun se intrepatrund cu taceri profunde, in care fiecare dintre cei prezenti poate face un exercitiu de calatorie in timp, creionand propria lista de tradari si greseli inocente, pe care constiinta le cere updatate!

Spectacolul regizat de Cristi Juncu scoate tot ce se poate din textul admirabil al dramaturgului american Neil LaBute. Dialogurile sunt foarte convingătoare, deşi au nevoie de un ritm de încălzire şi de limpezire. Ca spectator, ţi se asigură un acces nelimitat şi voyeurist la o serie de discuţii, în dormitor, dintre foşti îndrăgostiţi. Spectacolul se derulează într-un decor minimalist (scenografia Doru Badiu), o cameră de hotel, şi oferă un spaţiu comod interpretării, apropie actorii de spectatori.
Ţi se oferă lejer şi cheia prin care poţi reconstitui acest puzzle sentimental, atât de colorat şi de complicat.
Un spectacol cinic despre dragoste şi trădare, despre insensibilitatea bărbaţilor şi despre tristeţea nesfârşită a femeilor părăsite.

Ireproşabile sunt interpretările realizate de Irina Velcescu, Diana Cavalloti şi Catrinel Dumitrescu, care reuşesc să acopere neglijenţele lui Cristian Juncu. Viziunia sa regizorala afectează şi evoluţia lui Vlad Zamfirescu.
Un actor de calibru, cu numeroase realizări în diverse spectacole, înfăptuieşte simplist, linear acest rol consistent ca ofertă dramatică. Fiecare dintre fostele iubite ale lui Guy, un Don Juan modern, are o personalitate aparte, reprezintă o tipologie, care obliga schimbări de comporta ment în reacţii şi relaţii din parte celui care a lansat invitaţia cu un scop meschin la dialog.

Vlad Zamfirescu adoptă uniform aceleaşi expresii şi reacţii în faţa celor cinci femei. Alege maniera unei vorbiri cu pauze lungi care trenează şi ritmul spectacolului. Guy este schematic interpretat de actor. Regizorul Cristian Juncu poate şi-a dorit ca aceste dialoguri să fie cât mai naturale şi a ignorat conţinutul dramatică a celor cinci întâlniri prin care se invocă destine speculate sentimental de un bărbat arivist, pragmatic. Spectacolul nu are ritm, e prea lung, cu toate că acţiunea lansează la a patra întâlnire un suspans poliţist. “Nişte femei” rămâne totuşi un spectacol atractiv pentru public prin textul care îl provoacă şi prin întâlnirea cu actriţe a căror evoluţii sunt remarcabile.
Fostele cuceriri din viaţa lui au un lucru în comun. Au experimentat la fel de intens amăgirea. Au căzut în aceeaşi capcană. Au trăit cu trupul în prezentul de atunci şi cu mintea în viitorul de acum. Şi-au deschis sufletul total în faţa celui care a promis mai mult. Iar Guy este expert în făgăduieli. Este „doctor” în ficţiune, dar când trebuie să împlinească viziunea viitorului paralizează în faţa fricii.

Când îşi recuperează forţa motrice, fuge. Acum, vrea să se schimbe şi să treacă la o nouă etapă din viaţa lui, cu sufletul împăcat, cerându-şi iertare pentru „neplăcerile” pe care le-a pricinuit. Sau poate că vrea doar să vadă ce are de pierdut. Sau poate că vrea doar să îmbine poveştile acestor femei, femeile lui, într-un roman. Lacrimile sale poate că sunt adevărate. Iar ele poate că vor să se întoarcă din nou în braţele lui. Sau, cine ştie, poate că şi-au pus în gând doar să îl persifleze. Un lucru este cert. Guy este un mit dezumflat. Este lipsit de imaginaţie şi ca amant, şi ca scriitor.

Verificati cand se mai joaca „Niste fete”, poate intr-un nou mini-turneu la Nottara, si va asigur ca o sa aveti parte de doua ore si jumatate foarte placute.

Published in: on 22 Februarie 2010 at 22:50  Lasă un comentariu